Am cutreierat mari cimitire din Paris

madonă
Foto: Mihaela Voicu

Mihaela Voicu, Ploiești, jud. Prahova

Dragă redacție, Găsesc foarte interesantă ideea de a exista o publicație scrisă de noi, cititorii, și pentru asta vă felicit.
Mulțumesc pentru publicarea și premierea articolului „Am fost mândră că sunt din România” din nr. 9/2013 și vreau, dacă îmi permiteți, să continui „aventura tricolorului” de această dată prin Paris. Așadar, iar Paris, unde am fost și anul trecut, dar acum îmbrăcată în ie românească și cu bande de tricolor la gât, atârnând mai jos de genunchi. Am pornit la drum patru femei însuflețite de tinerețea vârstei a treia (între 54-74 ani) cu zbor low-cost, hotel de 2 stele cu mic dejun, iar pachețelul cu mâncare, sticla de apă și pelerina în rucsăcelul din spinare, având mâinile libere pentru hartă și aparat foto. Multă voie bună (deși fiecare acasă are probleme cu totul și cu totul deosebite), bine documentate înainte, plecam dimineața și ne întorceam seara în jur de 21.00-22.00 frânte de oboseală, dar mult încărcate spiritual. Obiectivele au fost fixate înainte: cele clasice pentru că o persoană mergea pentru prima oară, dar și altele mai puțin frecventate. Am descoperit din întâmplare squarul pe rue Belgrand unde Edith Piaf cânta singură, neacompaniată, indiferent dacă o asculta sau nu cineva. Așa a fost descoperită. Există o statuie în stil modernist cu mâinile ridicate în sus, în plin extaz (mi-a și sunat în urechi „Non, je ne regrette rien”), mai este și un mic basorelief numai cap și mâinile crispate, cu o dedicație de Jean Cocteau: „Elle est inimitable Il n’y a jamais eu D’Edith Piaf, Il n’y en aura plus jamais.” Și tot din întâmplare am descoperit în Cartierul Latin, Cafeneaua Procope fondată la 1686, cea mai veche din Paris și din lume, frecventată de La Fontaine, Voltaire, Danton, Marat, Bonaparte, Balzac, V. Hugo, A. France etc. Dar, intrând în subiect, cel mai interesant și provocator a fost cutreierând marile cimitire în căutarea elementelor românești și nu numai. Primul a fost anul trecut la Cimitirul Pere Lachaise în căutarea marelui Enescu. Regret, dar atunci nu aveam tricolor la mine. Acesta odihnește împreună cu Maruca lui, pe care a iubit-o toată viața. Am găsit (în grabă fiind) mormintele lui Alfred de Musset, pe care l-am curățat de mușchiul verde format chiar pe litere, apoi pe Sarah Bernard, Gilbert Becaud, Yves Montand și Simone Signoret. Am căutat și am găsit frumoasa capelă cu vulturul bicefal pe ea, a familiei domnitorului Gh. Bibescu împreună cu Marițica Doamna și nepoata sa, scriitoarea franceză de origine română Anna (Brîncoveanu) de Noailles. Anul acesta am făcut popas la Cimitirul Montparnasse în căutarea spiritului lui Brâncuși și a vestitei sale lucrări „Sărutul”. Și anul trecut am fost, dar nedumerirea mea a fost mare pentru că nu era „Sărutul” despre care citisem că se află pe mormântul său. Eroare. La înapoiere m-am documentat pe internet și am aflat că acesta se află pe mormântul unei rusoaice. Mormântul lui Brâncuși este simplu, fără cruce, fără „Sărutul” și tot aici odihnesc o familie care l-au îngrijit până la moarte. Pe piatra de mormânt se aflau depuse pietricele, tichete de la autobuz și metro, pe care erau scrise mesaje în limba română, bani, flori ofilite etc. Eu am pus o bucățică din tricolorul meu într-un ornament din piatră în formă de coroniță, probabil montat pentru lumânări. „Sărutul” se află pe mormântul unei tinere rusoaice, studentă, iubita doctorului personal al lui Brâncuși și care, purtând sarcină s-a sinucis. Doctorul i-a comandat marelui artist o lucrare specială pentru mormântul ei, care se află la margine și într-un colț îndepărtat, lângă un zid al cimitirului. Pe mormânt se află poza tinerei fete, este îngrijit și supravegheat video. Lucrarea este superbă. Am explicat unei familii de francezi aflați în apropiere ce valoare artistică are, care este povestea ei, s-au arătat foarte interesați și au fotografiat-o pe toate părțile. Nu știau că și mormântul lui Brâncuși se află aici. I-am lăsat și urmau să se ducă și acolo. Tot în cimitirul Montparnasse am găsit și am pus câte o bucățică din tricolor, la mormântul lui Eugen Ionesco și Emil Cioran. Cred că a fost darul cel mai frumos pentru că și la ei erau pietricele și bilețele lăsate de români. În altă zi am cutreierat Cartierul Montparnasse, cu toate elementele lui, inclusiv Cimitirul și Muzeul Montmartre, dar și târgul de antichități din St. Quen. Cimitirul Montmartre este foarte vechi, aflat în pantă, cu zeci și zeci de nume cunoscute (la toate cimitirele ni s-au dat hărți cu numele personalităților aflate acolo) dar timpul nu ne-a permis decât la câteva dintre ele. Frumoasa și vestita Dalida, apoi compozitorul Francisc Lopez (cel cu „Secretul lui Marco Polo”), am căutat în mod expres și am găsit unde repauzează „Dama cu Camelii” vestita curtezană Alphonsine Plessis, iubita lui Dumas-fiul. Un vas cu frumoase violete de Parma se află pe el. Alături, actorul Jean Claude Brialy. Și tot aici am căutat mormântul Louisei Weber, numită la Goulue, creatoarea celebrului dans French Cancan, cea imortalizată pe multe postere de Toulouse-Lautrec. Mare parte din aceste postere cu ea, dar și cu alte celebre dansatoare de cancan de la Moulin Rouge le-am văzut în original la muzeul Montmartre din rue Cortot. Acest muzeu exprimă viața artistică a zonei. Sunt expuse lucrări de Lautrec, Utrillo etc., dar și fotografii de epocă cu Picasso, S. Valodon, Jane Avriel etc. Curtea muzeului este micuță, simplă, elegantă și cu o „chat noir” tolănită pe iarbă. Însă o „aventură a tricolorului” am avut la Atelierul lui Brâncuși aflat în apropiere de Centre Pompidou. Admiram obiectele expuse, toate aflate sub protecție cu geam, dar și copii în gips ale unor opere celebre (exemplu: „Muza adormită”) aflate peste ocean, apoi atelierul cu sculele sale de lucru când ne întâlnim cu un grup de tineri elevi români de prin părțile Oradei. Toți roată, băieți și fete, în jurul nostru, explicam pe hartă însoțitorului lor cum să ajungă la mormântul lui Brâncuși, să nu-l rateze, când observ o fată cum se tot uită zâmbind la mine. La sfârșit o iau de umeri și o întreb de ce se uită așa. La care ea, cu un ușor nod în gât și gata-gata să-i văd o lacrimă, îmi spune încet: „Îmi place cum sunteți îmbrăcată, îmi place tricolorul!”. Iar eu îi spun: „Asta este ie românească, așa ar trebui să purtați și voi, nu sclipiciunile astea”. Cu bine și multă sănătate cititorilor revistei!



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *