Am văzut Normandia

Mihai Surdu

Mihai Surdu, București
Dragi cititori,
Poate că nicăieri în Europa nu poți să trăiești aievea distorsiunile spațio-temporale, care te transpun într-un du-te-vino amețitor pe culoarul unui mileniu de istorie ce a marcat, ireversibil, structura întregului continent, decât într-o evadare pe tărâmul Oamenilor Nordului…
Pentru că, dacă Franța este bijuteria fără de care Europa, așa cum o cunoaștem azi, ar fi fost doar un vis frumos, Normandia este, fără tăgadă,
nestemata care ferecă giuvaerul coroanei. Și, ca orice podoabă de preț, desferecă patimi ale căror valuri se propagă peste secole…
„Noi, cei cuceriți, ne-am întors aici, peste o mie de ani, ca să vă eliberăm și să eliberăm civilizația europeană” scrie, aproximativ, pe o piatră de la Arromanches les Bains, lângă o plajă ca multe altele, plaja Gold.
Căci, precum odinioară au trudit strategii operațiunii Overlord, o escapadă până la capătul celălalt al continentului trebuie plănuită și drămuită cu grijă. Drumul din Capitala estică a latinității până la Calais, poarta de intrare în istorie, însumează puțin peste 2500 de kilometri, pe care, dacă știi să-i gestionezi, te poți bucura de peisaje minunate. Gândurile sumbre se risipesc repede, odată cu razele de soare care se ivesc printre norii rapid împrăștiați de Dunăre, în preajma Regensburgului. Pe lângă care trecem ca vântul, spre următorul oraș, faimosul Nurnberg, popas de noapte. Și, la pas prin centrul vechi, spre castelul ce străjuiește, de pe deal, casele aparent vechi, dar, în fapt, refăcute cu migală de un popor care a dorit să își vindece rănile trecutului, am meditat la soarta unui oraș care a fost martorul legiferării unuia dintre cele mai odioase regimuri pe care le-a cunoscut omenirea, a plătit prin bombardamente infernale și a pus bazele unui sistem modern pentru judecarea crimelor împotriva umanității.
Iar intrarea în Normandia se face maiestuos, venind din nordul ploios, cu o escală la cea mai înaltă catedrală gotică din Franța, la Amiens. De fapt, dincolo de atemporal, de plonjonul în mitologia modernă, alături de nume ca Ludovic al IX-lea sau Henric al III-lea, înălțimea amețitoare a turnurilor, adâncimea de cavernă din paleolitic rupestru pictată te fac să înțelegi micimea existenței terestre. Ca să te poți bucura apoi deplin de soarele cald care luminează casele de lemn din micul Harfleur. De la fereastra hotelului situat aproape de „Hotel de Ville” admiri trecutul, din cel mai important port al Franței, în epoca lui de glorie, până când, pentru a răzbuna un lung şir de înfrângeri, urmaşul Normand, Henric IV, în loc să debarce la Calais, unde era aşteptat de floarea nobilimii franceze, l-a ocolit – precum strănepoții săi, cinci veacuri mai târziu – şi a cucerit poarta Senei, Harfleur. Ca mai apoi să nimicească acea nobilime naivă în satul Azincourt, loc de pelerinaj, azi, pentru nenumărați locuitori de peste Canal, drept care, peste tot, prin sat, prin fața unui muzeu care nu îşi merită banii şi în jurul unui câmp cultivat în străfundurile căruia stau, îngrăşământ de vază, atâția oşteni trufaşi, pe ceea ce a fost, atunci, câmpul de bătălie, să scrie, cu litere de-o şchioapă, „Keep right”.
Harfleur este azi, ca odinioară, bază pentru minunate incursiuni în Haute Normandie. Poate cea mai spectaculoasă este cea de la Etretat, acolo unde natura a inventat impresionismul. Micul oraş, cu case din piatră, adăpostit între dealuri, este doar poarta către o lume care i-a fascinat, deopotrivă, pe Maupassant şi pe Monet, dar care te lasă fără suflare, odată ce ajungi pe mica plajă pietroasă. În față, nemărginirea albastră. La dreapta, parcă dăltuit de mâna unui gigant vânător din preistoria pierdută, străjuieşte orizontul un mamut alb, care se adapă cu trompa din valuri. La stânga, arcuindu-se peste o grotă submarină, în timpul fluxului, Port d’Aval îndeamnă la visare. Şi la o preumblare, pe cărarea abruptă, la înălțime, acolo unde numai pescăruşii se avântă. Şi mulți, mulți turişti, de toate vârstele şi culorile, înarmați cu aparatele de fotografiat înlăuntrul cărora se străduiesc să fure cât mai mult din ceea ce văd, invidioşi, poate, pe localnicii care se bucură, cotidian, de aventura mării, a stâncilor, a apusului.
A doua zi relieful şi povestea se schimbă, căci drumul ne poartă peste Sena, pe lângă Sena, în lumea de mister a abațiilor normande, ruine vechi de peste un mileniu. Azi, cea de la Jumièges, cu turnurile din piatră – aceeaşi piatră albă care umple zidurile tuturor caselor rectangulare din satele răspândite peste tot, de pe plajele stâncoase, pe versanții abrupți ai dealurilor înalte din Suisse normande – şopteşte, cui vrea să asculte, odiseea oamenilor care, urmând meandrele amețitoare ale Senei, au invadat ținutul căruia aveau să-i lase numele, până sus, departe, în Luteția, la bordul drakkar-elor lungi şi ascuțite. Şi, din nou, la granița dintre Normandia şi Ille de France, drumul te scufundă în legendă. În micul sat Les Andelys, cu un nume atât de muzical şi unde poliția locală este dotată cu Logan MCV. Acolo, sus, pe o stâncă ce priveşte departe, peste Sena, către Paris, Richard Inimă de Leu, englezul normand întors din rătăcirile orientale, obosit de intrigile fratelui său şi, poate, bazându-se pe Robin Hood pentru rezolvarea treburilor interne, a ridicat o bijuterie albă, castelul său de suflet, Château Gaillard. Ce dacă, un an mai târziu, moare în urma unei răni, ce dacă, răbdător, rivalul său, Filip al II-lea, l-a cucerit pentru ca, mai târziu, Henric IV să-l demoleze, ca simbol al puterii Franței asupra Normandiei engleze?
Pentru că istoria este ciclică şi asta vezi la Bayeux, unde o tapiserie incredibilă, ca un roman de benzi desenate, te poartă într-o poveste cu prinți, bastarzi, trădări şi răzbunare. Căci acolo, țesută de mâini migăloase, se înşiruie amintirea lui Wilhelm, cel care avea să schimbe cursul istoriei printr-o debarcare celebră. Şi care domină, la poalele castelului său din Falaise, de pe statuia ecvestră întoarsă către apus. Guillaume le Conquérant, duc de Normandie et roi d’Angleterre. Şi, o mie de ani mai târziu, Falaise a fost martorul reîntoarcerii urmaşilor săi, eliberatori. Iar urmele acestei reîntoarceri sunt la tot pasul, de-a lungul plajelor, prin satele cu case din piatră, în amintirea zidurilor din Caen sau Cherbourg.
Incredibil, azi, să te scalzi în apele călduțe ale Canalului Mânecii, la Saint Laurent sur Mer, să te bucuri de soare, de pace, ştiind câtă suferință ascund acele ape. Căci acolo este Plaja Omaha, iar ambrazurile din beton mai ascund încă țevi ruginite, martori tăcuți ai Zidului Atlanticului, ridicat împotriva lumii libere, împotriva cursului istoriei.
Dar te scalzi cu bucurie, mulțumind acelora cărora, în tăcere deplină, le aduci omagiul tău pentru ziua de azi, în lumina strălucitoare, reflectată de zecile de mii de cruci, fiecare cu drama ei, de la Colleville sur Mer.
Iar bucuria de a trăi este manifestă pe coasta plină de viață a veselei Normandii rurale. Acolo unde, în pastelatul Honfleur, la capătul miracolului arhitectonic care traversează Sena, Pont de Normandie, pelerini de tot felul îşi sorb cafeaua, la mesele cochete de pe chei şi privesc la cei care, tolăniți în şezlonguri, pe punțile iahturilor amarate, îşi încep ziua cu o şampanie savuroasă, nu mai mult de un sfert de pahar. Acolo unde, în sate aşezate, cu casele din piatra de acum celebră, pescari îşi deapănă poveştile, la umbra bărcilor căzute pe fundul golfului, la reflux. La Barfleur, unde ți se oferă, la un preț de nimic, midii crude, acum culese din fermele subacvatice. La Nez de Jobourg, unde priveliştea de vis, peste Canal, către insulele Jersey, Guernesey-ul oamenilor mării, cei plecați din Saint Malo, te face să te gândeşti la filozofia druizilor, la magia locului. Sau la Cap de la Hague, acolo unde se termină Pământul.
Ce antiteză stranie, Cherbourg, pe de-o parte, cu o vizită la Cite de la Mer, o incursiune în pântecele Nautilusului modern, Le Redoutable, submarinul nuclear francez, perla coroanei şi pelerinajul la Mont Saint Michel …Unde, străbătând la pas istmul care leagă mânăstirea de continent – căci este o blasfemie să faci drumul cu maşina, iar Axel Munthe ar fi fost total de acord cu asta – nu poți decât să rămâi mut în fața şuvoiului spațio-temporal care te învăluie.
Dragi prieteni, dacă aveți ocazia, indiferent că este iarnă sau vară, vă încurajez să mergeți să vizitați orașele Europei. Este incredibil câtă istorie se ascunde în spatele arhitecturii bine păstrate, în spatele parcurilor atent îngrijite, pe care vecinii noștri le prețuiesc ca pe niște comori de stat.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *