Borşa, un loc de vis

curs de apă
Foto: Cristina Răduț

Cristina Răduț, loc. Ștefănești, jud. Argeș

Dragi cititori, După cum am promis, m-am întors la povestirea excursiei din vara anului trecut.
Prima oară v-am scris despre zona Praid şi Sovata, iar acum vă voi scrie despre Borşa, o stațiune impresionantă din Maramureş. Când am plecat de acolo, am lăsat o parte din mine oamenilor şi locurilor foarte primitoare. Întâi, țin să vă spun că ne-am simțit foarte singuri pe drum şi asta nu pentru că duceam dorul casei sau nu ne plăceau peisajele, ci pentru că, de la Praid şi până în Borşa nu am văzut mai mult de 3 maşini cu numărul AG (Bucureştiul era însă la putere, dacă se poate spune aşa, întrucât am văzut multe maşini din Capitală). Am ajuns într-un final în micuța stațiune, undeva pe la ora 22, căutând neîncetat un loc de cazare. Când toate speranțele noastre erau spulberate, norocul a ieşit în fața noastră, reprezentat de o bătrână care, foarte săritoare, ne-a dus la o doamnă care primea în gazdă. Doamna Gabi ne-a primit cu brațele deschise fără să țină cont de ora târzie. Ne-a condus în camere şi ne-a lăsat să despachetăm sau, cel puțin, aşa am crezut când am văzut-o că pleacă din cameră. Când părinții s-au dus să despacheteze din maşină, au fost „săltați” de doamna foarte drăguță, care i-a invitat la o palincă, în miez de noapte. Cum nu e frumos să refuzi, mai ales în acele locuri, ne-am confirmat prezența într-unul dintre foişoarele din lemn de afară. Cu palinca pe masă, am început să povestim cum am vrut să scăpăm de zgomotul oraşelor mari şi ne-am refugiat în liniştea țării. Foarte vorbăreți, soții ce dețineau complexul în care ne cazaserăm, ne-au povestit despre Borşa, atracțiile turistice şi despre mica afacere pe care o porniseră cu pensiunea Mesteacăn. Tot în acea seară, am aflat că doamna Gabi era, culmea, din județul nostru şi se mutase în Maramureş cu soțul dânsei. După ce am tot povestit până târziu în noapte şi am aflat şi câteva regionalisme („coconi”-băieți, „găluşte”-sarmale, „drăguț”-iubit), ne-am dus la culcare, extenuați după cele câteva sute de kilometri parcurşi. A doua zi dimineața, ne-am trezit în sunetul unei vițeluşe care se plimba pe la fereastra noastră. Dornici să vedem locurile de care dispunea Borşa, ne-am ridicat repede din pat şi am deschis geamurile cabanei. Vreau să vă spun că am fost pur şi simplu uimită de peisajul care mi se aşternea în față. Dealurile erau acoperite de o ceață blândă de vară, iar iarba strălucea sub razele soarelui care se ridica încetul cu încetul din pădure. Iarba era udată de ploaia uşoară care căzuse cu o noapte înainte. Nesătulă de priveliştea pe care tocmai o privisem, m-am avântat în curtea cabanei pentru a vedea mai multe. Cu ochii cât cepele, am văzut munca impresionantă pe care o realizaseră cei doi soți: cabana, din lemn, în care noi am fost cazați avea mai multe camere micuțe la etaj şi una mare jos (cu living, dormitoare, bucătărie). Imediat lângă cabană era un foişor din lemn cu grătar, în care incăpeau lejer 15 persoane. Lângă cabană se afla o altă cabană, cu o bucătărie jos şi multe camere sus, în fața căreia se mai afla un foișor, tot din lemn, cu vatră şi un impresionant tablou din lemn ce arăta „Cina cea de taină”. În curte erau şi două leagăne din lemn rustic cu aşezuturi specifice, foarte colorate. Ajungând noaptea, nu am putut admira pe loc aceste minunății, însă ele au avut toată admirația noastră în dimineața următoare. Doamna Gabi i-a invitat pe părinții mei la o cafea, unde au stat puțin de vorbă, timp în care eu eram cu Bibi, sora mea mai mică, să admirăm statuetele din curte. Doi câini uriaşi, o căprioară, câteva berze şi un cocoş aveau grijă de locul cu flori al doamnei Gabi. Fiind o iubitoare a animalelor, a fost greu să o despart pe sora mea de acel loc micuț. De asemenea, în curte erau şi doi peruşi care înviorau atmosfera cu melodiile lor din cuşcă. Cum ziua abia începuse, ne-am decis să vizităm o atracție turistică din Borşa şi anume celebra Cascadă a Cailor, declarată cea mai înaltă cascadă din România. Cu indicațiile gazdelor am ajuns la o pensiune drăguță care avea gardul format din schiuri. De acolo, ne-am cumpărat biletele pentru telescaun (la cascadă se putea ajunge şi pe jos, însă distanța era mult prea mare pentru surioara mea). În telescaun ne-am bucurat de minunata pădure care îşi afişa brazii falnici pe o parte şi pe alta a pârtiei de schi. După vreo 10 minute de urcat, am ajuns sus, la capătul liniei de telescaun. Ne-am dat jos şi am început să mergem pe o cărare din pădure. Totul era aşa frumos că îți venea să rămâi acolo. Aer curat, liniştea naturii şi senzația aceea de stăpân peste tot şi toate datorită altitudinii. Din când în când, erau puse pe marginea potecii afişe cu un animal ce se găseşte în acele păduri şi informații despre acea făptură. Am aflat astfel că puteam să ne întâlnim cu bufnițe, lupi, căprioare sau mistreți. După vreo 5 km de mers pe jos, am văzut cascada. De unde am zărit-o prima oară, cascada părea că porneşte din înaltul cerului şi se opreşte undeva în pământ. Cu mare nerăbdare am înaintat până la locul de „izbire” cu pământul. Era ceva impresionant! Sunetul apei şi peisajul îți induceau o stare de hipnoză. Citind legenda, am aflat ce se întâmplase de fapt: se spunea că aceste păduri, în trecut, erau populate de herghelii de cai sălbatici. Într-o noapte furtunoasă, un urs a găsit o mică herghelie de cai şi flămând, s-a decis să profite de cai. Aceştia nu s-au lăsat uşor prinşi şi s-au luptat pentru viața lor. Au început să alerge prin pădure cu ursul pe urmele lor. Se spune că Moş Martin a fost mai inteligent decât caii şi i-a condus către o prăpastie. Fiind noapte, caii nu au văzut nenorocirea şi au pierit, căzând în această prăpastie. Zvonurile spuneau că în acea seară, ursul s-ar fi bucurat de o masă copioasă. O altă legendă spunea că în trecut, meleagurile au fost invadate de tătarii care voiau bunurile sătenilor. Cum pe vremuri calul era cel mai de preț lucru al unui om, s-au gândit să fure animalele, însă credincioasele suflete nu s-au lăsat pe mâna străinilor şi au ales să se arunce în prăpastie. A doua zi, când sătenii au văzut leşurile cailor, au început să plângă cu atâta amărăciune încât lacrimile lor au creat cascada de astăzi. După ce am luat cu noi câteva momente, prin poze, ne-am întors la pensiunea noastră. În total, am stat 3 zile în acel loc rustic, cu foişor şi cabane din lemn. Ne-am împrietenit cu oamenii şi ne-am simțit foarte bine. În ultima noapte, doamna Gabi ne-a schimbat înfățișarea pentru câteva momente şi ne-a introdus în pielea maramureşencelor. Cu multă migală am îmbrăcat portul popular şi ne-am mândrit, aşa cum fac oamenii de pe acele meleaguri, atunci când îşi poartă hainele de sărbătoare. După această seară, ne-am luat cu greu adio de la oamenii cumsecade care ne primiseră în viața lor. Am lăsat la Mesteacăn o parte din noi, pe care sperăm să o luăm la anul. De la Borşa, am mers la Vişeul de Sus să ne plimbăm cu mult-vestita Mocăniță. Am plecat la ora 10 din gara Vişeul de Sus cu un tren care aducea mult cu Expresul Hogwarts din mult cunoscuta serie Harry Potter. Mă simțeam într-adevăr gata să ajung într-o lume vrăjită, cu oameni uimitori. Şi, pe scurt, cam asta s-a întâmplat. În tren, domnişoare drăguțe ne-au „compostat” biletele. Pe drum am fost vrăjită de peisajele minunate: case în pustietate, în mijlocul pădurilor, pe vârf de deal, oameni modeşti şi vreme minunată. Când am ajuns la capăt de linie, nu am dat peste un măreț castel ca cel de la Hogwarts, ci peste un loc frumos amenajat, cu băncuțe şi grătar aprins pentru turiştii pofticioşi. Băncuțele erau aşezate lângă apă, astfel încât te puteai relaxa când gustai din preparatele locale. Ne-am întors în gara din Vişeul de Sus undeva pe la orele 15, cu sunetul pițigăiat al Mocăniței în urechi şi cu peisajele minunate în suflet. Ne-am urcat dezamăgiți în maşină (ca şi la Praid, voiam să petrecem cât mai mult pe acele meleaguri) şi am pornit la drum, cu gândul să vizităm şi alte locuri din țara noastră. Şi aventura noastră nu s-a oprit aici. Am continuat să urcăm în susul țării, am vizitat locuri minunate şi am rămas mai mult decât impresionați. Mi-aş dori tare mult să îmi publicați continuarea călătoriei. Am promis Doamnei Gabi că voi povesti despre excursia la Borşa, pentru că am avut parte de o vacanță frumoasă și amintiri de neuitat. Vă mulțumesc şi vă propun să mergeți în acele locuri, chiar dacă sunteți la sute de kilometri depărtare și aveți doar câteva zile la dispoziție. Se merită și vă încărcați cu energie!



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *