Calea împăratului

natură de toamnă
Foto: Mihai Surdu

Mihai Surdu, București

Dragi cititori, Dacă deschizi o hartă a României, constați că are o Capitală situată mult prea în sud-estul teritorului, pentru cineva care doreşte să facă incursiuni profunde pe meleagurile de vis ale unei țări insuficient puse în valoare.
Adăugând la asta şi lipsa unei infrastructuri rutiere, expediția propriu-zisă începe să ridice probleme din cele mai neaşteptate. Cum ar fi necesitatea mai multor zile libere decât permite un weekend, pentru a nu fi nevoit să încalci regulile de circulație sau să îți pui ție şi altor participanți la trafic viața în pericol. De aceea, profitând de o mică vacanță şi de prognoza meteo încurajatoare pentru primele zile ale lui 2012, am căutat un traseu inedit, în ceea ce mă priveşte. Şi ce poate fi mai inedit ca o preumblare pe un drum de istorie, vechi de 2000 de ani? Pentru că, de la Piteşti, în loc să o coteşti spre nord, păcăleşti acul busolei către sud-vest, printre dealurile blânde care te poartă spre Slatina, sub un soare călduț de început de ianuarie. Apoi, surpriză pentru novicele în ale traseului, şoseaua ocolitoare a Craiovei, bună idee la drum lung, dar care ridică, totuşi, întrebarea: de ce nu a fost gândită de la început cu două benzi pentru fiecare sens? Aşa cum decurge, mai apoi, calea până la Filiaşi. Iar scufundarea deplină în timpuri uitate te surprinde când, după ce depăşeşti o benzinărie modernă, te trezeşti la intrarea într-o localitate unde războiul civilizațiilor este în plină desfăşurare, chiar scris, cu litere negre, mari, de fum, pe primul zid ruinat, în dreapta şoselei: „Trăiască prietenia româno-sovietică”. Parcă, undeva, după un colț, te aştepți să găseşti câmpurile de bătălie dintre adepții Anei Pauker şi țăranii boierilor Craioveşti, cei care, în vremi de restrişte, au mutat Bănia aici, la Strehaia. Nici vorbă de aşa ceva, doar de o şosea care taie orăşelul pe din două, amintindu-ți, cu fiecare metru câştigat, de Iosif Ivanovici şi a sa „Barcă pe valuri”, în timp ce admiri nenumăratele turnulețe ale castelelor care se înghesuie în jurul mănăstirii, monument vechi de secole şi te întrebi dacă acesta a fost rezultatul actului dat de Barbu Ştirbei la 1856. Dar călătorului îi şade bine cu drumul şi, pe nesimțite, relieful şi arhitectura se schimbă, pentru că te apropii de Valea Dunării. Iar satul Şimian, cu nume care mie îmi sugerează amintirea verilor noştri întru evoluție, oferă, prima oară, priveliştea bătrânului fluviu. Noua centură a Drobetei romane, Turnul Severinului medieval, cu acelaşi păcat, de a nu trăi bucuria celor două benzi pe sens, te scoate rapid pe malul Dunării, dincolo de punctul sacru în care Împăratul a pus piciorul, acum două milenii, pe pământul Daciei. Dar peisajul te îmbie la visare şi, fără să vrei, tragi cu coada ochiului dincolo, pe malul sârbesc, întrebându-te cum arată drumul lor, este el la fel de frumos ca şi al nostru? Curând laşi Orşova în stânga, cu promisiunea că mâine îi vei face vizita de curtoazie, ca să urci pe Valea Cernei, într-un tablou pitoresc, până la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras). Oare ce uimire l-a cuprins pe Împărat, în drumul său spre Cetatea Lupilor, Sarmizegetusa, când a descoperit puterea tămăduitoare a apelor ascunse în îngusta vale a Cernei? Pentru ca o întreagă aristocrație imperială să părăsească blândele regiuni mediteraneene pentru a călători spre sanctuarul închinat lui Hercule? Nici vorbă, 16 veacuri mai târziu, alți imperiali, fascinați de relief, vindecați de atingerea apei au reclădit străvechile terme, până acolo încât Franz Iosef să considere locul ca „cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, preferata preafrumoasei Sisi, împărăteasa cu un destin tragic… Ce păcate milenare, însă, au făcut din această bijuterie a Europei ruina în care se găseşte azi, sub oblăduirea urmaşilor Romei? Căci stațiunea modernă, Băile Herculane, constă practic, din trei părți distincte, înşirate de-a lungul abruptului defileu de la poarta Parcului Național Domogled. Venind dinspre drumul ce leagă Dunărea de Caransebeş, pătrunzi pe Cerna, printre case vechi, uşor, către un cartier de blocuri ce amintesc îndărătnicia cu care un plan fără minte a dorit reaşezarea satelor, anacronic, pe fundamente urbane. Iar fumul de lemne arse, care ar fi făcut deliciul oricărei case tradiționale în prag de iarnă, fum care iese dens pe coşurile acelor blocuri, nu poate decât să întărească sentimentul de dezrădăcinare. Apoi, după o curbă pe care aleea pietonală, cândva falnică, te poartă pe deasupra şoselei, la baza dealului ingenios luminat noaptea, te întâmpină modernul stațiunii, cu masivul ansamblu hotelier. Din nou, cu un minim de efort pentru reabilitarea căilor de acces, a promenadelor şi a potecilor către traseele montane, locul ar putea, din nou, concura cu cele mai renumite stațiuni europene. Şi, dincolo de intersecția cu şoseaua care duce spre parcul național şi, mai departe, spre Baia de Aramă, se dezvăluie centrul vechi. Clădirile monumentale, construite în barocul imperial austriac îşi plâng fala apusă, ca nişte ființe decrepite la care îți ridici privirea doar în amintirea unei tinereți faimoase. Între ele, Hercule îşi pleacă ochii, obosit şi el de atâta nepăsare. Te uiți în cerc şi încerci să îți imaginezi protipendada habsburgică, pe frumoasa Sisi, poate un bal al ofițerilor de vamă… Şi, da, chiar dacă inscripții recente te direcționează către un izvor sau o clădire, o dată ajuns acolo, în spatele unor uşi putregăite, te întâmpină ruina umedă. Chiar traseele în munte sunt un mister, în absența unor puncte de informare turistică sau, măcar, a unor hărți. Pentru că turistul are ce vedea, în acest spațiu ancestral, locuit încă din preistorie. De la Peştera Hoților, la Peştera cu Aburi şi Izvorul Munk, piciorul te poartă pe cărări abrupte, printre copaci uriaşi şi stânci care izbucnesc fără veste dintr-un luminiş. Tăcerea ciudată, marcată de foşnetul înfundat al paşilor în stratul gros de frunze, te face să tresari la fiecare sunet mai ascuțit cu care o pasăre îşi cheamă puii. Poate, acolo, sub piatra înaltă din care susură izvorul Munk (nici măcar omul muntelui, pe care l-am întrebat povestea sa, nu a ştiut să răspundă, deşi s-a oprit din operația de fragmentare a uriaşului trunchi de copac prăbuşit, probabil, de la ultima furtună şi a căutat în memoria celor istorisite de bunii lui, când el era doar un copil), se mai adăposteşte, în umbra zecilor de milenii, familia omului cavernelor, speriată de evoluția strănepoților ei …Iar şoseaua ce duce spre Baia de Aramă taie peisajul sublim, fără locuri de parcare, fără hărți sau marcaje rutiere, că trebuie să te întorci, de la mijlocul lacului de acumulare, pentru că drumarii pe care i-ai întrebat unde sunt cele „Şapte izvoare” ți-au spus că ai trecut de ele demult. A doua zi, pe un soare cald de iarnă, îți aminteşti promisiunea vizitei de curtoazie la Orşova şi te bucuri, pe malul lacului de acumulare, de povestea Dunării, la Cazane. Uiți sacrificiul oraşului scufundat şi strămutat mai sus, pe versanți, uiți de farmecul levantin al faimoasei Ada Kaleh, insula fortăreață ce păzea vasele care se încumetau să se abată de la drumul edecului, peste apele învolburate. Pentru că, la câțiva kilometri în aval, apa îşi aduce obolul pentru aurul albastru care ne luminează casele. Şi, până la urmă, mai la sud, în lumea caldă de la Assuan, egiptenii au relocat întregul templu de la Abu Simbel. Iar ceea ce surprinde, acolo, pe stânca înaltă cunoscută sub numele de Dealul Moşului, este mănăstirea Sfânta Ana. Nu atât frumoasa ctitorie din lemn, cât povestea ei impresionează. Pentru că, în Războiul pentru Reîntregirea Neamului, viitorul jurnalist Pamfil Şeicaru a fost îngropat sub pământul exploziei unui obuz. Scăpând teafăr, şi-a jurat să ridice un locaş de cult chiar acolo, ceea ce a făcut, decenii mai târziu, pe când locuia în exil la Munchen. Apoi drumul te poartă, pe lângă ciudata construcție care adăposteşte biserica catolică şi care seamănă, mai degrabă, cu un centru de control al zborurilor cosmice, spre celebra Clisură a Dunării. Dincolo de poveştile care au umbrit zona în anii ’90, peisajul este de poveste. Malul stâncos, apa albastră, satele răsfirate prin golfuri şi meandre, pensiunile cu iz pescăresc ce te îmbie la o adăstare de noapte, doar ca să asculți istorisirile – poate adevărate, poate nu, dar, cu siguranță, fascinante – ale atamanilor, sunt toate ingrediente ale unui vis de vară, pentru o vacanță mai lungă şi mai profundă. Pentru că, în golful Mraconia, acolo unde Dunărea este cea mai adâncă, o stâncă înaltă a dăltuit imaginația sculptorului, care l-a scos la iveală pe Decebal, Regele Lup, cel care priveşte, mândru, peste fluviu, către frontiera duşmanului roman, pe care l-a învins, până la urmă, peste milenii. Nu contează datele megalomanice ale creației, comparația cu Muntele Rushmore sau cu Iisus de la Rio. Contează privirea blândă, dar semeață a ultimului Dac, ce pare a spune: „Pe aici se trece, către un pământ binecuvântat”. Şi, dincolo de vreme, se iscă întrebarea: este cineva care să îl asculte?



One thought on “Calea împăratului

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *