Excursie în Orașul Luminilor

Foto: Marin Toma

Marin Toma, București

Dragi prieteni,
Revin cu alte impresii din Paris, un oraș fără seamăn, care m-a impresionat în mai multe feluri.
Politețea este naturală și obligatorie într-un oraș cosmopolit și modern, care nu și-a uitat originile, iar mândria națională nu este o noțiune perimată, bună de aruncat la coș.
Când am mers să vedem celebra Catedrală Notre Dame, dar și alte puncte de interes turistic, am luat-o pe jos, prin oraș spre grădinile Luxemburg. M-au impresionat străzile, drepte, lungi și fără curbe, cu clădiri de patru-cinci etaje, rareori mai mari, circulația liniștită a autoturismelor, fără claxonări stridente, forțări de traseu, depășirea liniei continue sau intrarea pe contrasens, folosirea celor mai bizare mijloace de locomoție, de la banalele motociclete, biciclete și scutere, normale sau pe două roți paralele, la trotinete. M-am uitat lung, ca orice provincial, când pe lângă noi a trecut un cetățean cu cravată și pardesiu, care împingea cu hotărâre la trotineta pe care se afla.
M-a suprins că nu am văzut câini vagabonzi în haită sau izolați, iar cei duși în lesă, doar vreo doi pe toată durata vacanței, erau ținuți din scurt de stăpânii care aveau mănuși de plastic pe mâini și adunau de pe jos dejecțiile solide ale animalelor scoase la plimbare, punându-le în pungulițele ce le cărau cu ei. Destul de dese rastelele cu cel puțin 20 de biciclete, ce pot fi închiriate de oricine care pune în automatul ce le blochează suma corespunzătoare.
Ne-a impresionat grădina Luxemburg, care, deși plină de oameni ce stau la odihnă pe băncile aflate la tot pasul, dă o notă de măreție și liniște prin modul în care este amenajată. Consider că fiind cel mai mare parc din Paris, este totodată și grădina Senatului Franței care se află în Palatul Luxemburg, vizibil undeva departe, la ieșirea de nord. După ce ne-am plimbat prin el, ne-am tras sufletul pe o bancă de lângă grupul statuar al lui Delacroix, am ieșit în lateral și am văzut în depărtare cupola Pantheonului, în care își dorm somnul de veci iluștri reprezentanți ai culturii franceze ca Victor Hugo, Voltaire, Emile Zola, Jean Monet și alții.
Din lipsă de timp, am renunțat să mai ajungem până la el și am luat-o în jos spre Sena, pentru a trece pe insula unde este amplasată Catedrala Notre Dame. Brațul râului l-am traversat pe Petit Pont și am ajuns în fața parcului catedralei care ni s-a dezvăluit în toată splendoarea sa. Imensa construcție, care are 130 de metri lungime și 90 înălțime, a fost înălțată cu peste 800 de ani înainte și este împodobită cu mii de chipuri și filigrane din beton, care îmbracă arcuri, coloane și portaluri sculptate. Celebră prin frumusețe, dar și prin faptul că aici s-a încoronat Napoleon ca împărat, Catedrala cu cele două turnuri de aceeași formă și mărime, retezate în partea de sus, este vizitată de mii de turiști, printre ei și noi, ce rămân uimiți de vitraliile și ornamentele interioare, care rivalizează în frumusețe cu cele din exterior.
După ce am ieșit, ne-am îndreptat pașii spre Palatul de Justiție, unde se află Muzeul Conciergerie cu camera în care a fost deținută regina Maria Antoaneta înainte de a fi decapitată și am trecut pe lângă Prefectura de Poliție, clădire cu aceeași destinație de sute de ani de când a fost construită, acoperită de glorie în uma revoltei polițiștilor în august 1944, împotriva trupelor germane care ocupau Parisul.
Compasiunea pentru tragedia reginei, dar și a altor mii de suflete care au traversat o perioadă feroce, demnă de comuna primitivă, dar justificată de idealurile inventate, afișate, strigate, aprobate, negate, din care au rămaas, printre altele, Declarația Universală a Drepturilor Omului și lozinca „Libertate, Egalitate, Fraternitate“, ne-a făcut să ieșim îngândurați, dar hotărâți să ajungem și la Complexul Pompidou, unde alături a fost reconstituit atelierul lui Brâncuși, oltean din Gorj, revendicat de francezi ca fiind al lor, deși el a devenit cetățean universal odată cu lucrările ce le-a realizat.
Clădirea complexului de câteva etaje, masivă, construită din sticlă, metal și beton, cu o scară ce urcă direct la etajul doi, contrastează flagrant cu clădirile din jurul său și găzduiește Muzeul Național de Artă Modernă. Sunt expuse lucrări de Chagall, Picasso, Matisse și alții, iar la mică distanță este o construcție umilă în raport cu mastodontul de lângă ea, unde au fost strânse atât unele lucrări ale făuritorului Complexului din Târgu Jiu, cât și o parte din uneltele folosite de acesta. Am trecut pe coridorul sub formă de arc, am privit exponatele apărate de geamuri uriașe, probabil incasabile și ne-am bucurat că o vedem pe Domnișoara Pogany, aflată la loc de cinste, Pasărea în spațiu, Cântecul cocoșului, modele ale Coloanei infinitului și multe altele. Am ieșit cu un sentiment plăcut și reconfortant că un român a reușit să atragă atenția lumii întregi  prin operele inegalabile ce le-a realizat.
În ziua următoare am luat metroul și am coborât în cartierul Montmartre pentru a merge la Catedrala Sacre Coeur. La suprafață, am văzut nu prea departe clădirea albă a bisericii construită din travertin, pe un deal destul de abrupt. Începută în anul 1875, ridicarea ei a durat 45 de ani, are unul dintre clopote în greutate de 19 tone și 3 metri în diametru, iar când bate se aude aproape în tot Parisul. Din domul în care am urcat, se văd orașul și împrejurimile la peste 50 de kilometri. Am participat la slujba catolică ce se ținea când am intrat și am admirat interiorul în care se află marele mozaic înfățișându-L pe Iisus Cristos, după care am ieșit pe esplanadă și am privit la panorama ce se întindea sub noi.
Undeva în dreapta și destul de departe se vedea singurul loc unde sunt în Paris zgârie- nori de peste 100 de metri înălțime, cartierul numindu-se La Defense, cu birouri și peste 150.000 de angajați, esplanadă pietonală și circulație rutieră subterană.
Sistemul de scări care duc la baza dealului este întrerupt de mici platforme, unele cu fântâni arteziene și ocupate de o mulțime de turiști care stau și privesc întinderea de clădiri și păienjenișul de străzi de dedesubt. Cu grijă am trecut printre vânzătorii din Africa ce vindeau suverniruri. Am reușit să ajungem pe stradă și ne-am îndreptat spre Moulin Rouge, trecând prin Place Pigalle, îndeplinind o veche dorință a noastră de a vedea pe viu cum arată locul atât de cunoscut, unde se livrează rafinate plăceri carnale. N-am văzut mare lucru, poate și pentru că era ora prânzului, doar o furnizoare de dragoste plătită care se tocmea cu un eventual client. Nu mi-a plăcut zona, așa cum n-am văzut nimic frumos în fațada mult lăudatei Moulin Rouge, o clădire cu un nivel, având un simulacru de moară de vânt pe ea, vopsită în roșu și înghesuită între două blocuri cu cinci etaje. Dacă și înăuntru e ca afară, atunci…
Ne-am întors și am plecat pe sub pământ cu metroul spre Champs Elysees. Am ieșit în Place de la Concorde și am început să urcăm panta  ușoară spre Arcul de Triumf, ținta călătoriei noastre.
Câmpiile Elizee (Champs Elysees) este un bulevard celebru prin măreția sa, de cca 70 de metri lățime și peste doi kilometri lungime, ce se întinde de la Place de la Concorde până la Place Charles de Gaulle, fosta Place de la Etoile. Trotuarele sale excesiv de late, străjuiesc de o parte și de alta a bulevardului o mulțime de unități comerciale de firmă ca Louis Vuitton, Nike, Sephora, Armani, Versace și altele, restaurante, cafenele, cinematografe, hoteluri. Am intrat în mai multe magazine și am cumpărat din mai puține, dar încet, încet, am ajuns la Arcul de Triumf. În câteva magazine am încercat să întrebăm ceva în limba engleză, dar sprâncenele s-au ridicat prompt, odată cu: „Pardon, monsieur?“ În comerțul parizian se vorbește în franceză și rareori în alte limbi, chiar dacă sunt de circulație internațională.
Construcția aflată în centrul pieței radiale din care pornesc 12 mari bulevarde, ce a fost comandată în 1806 de Napoleon Bonaparte, pentru a sărbători victoriile sale, are o înălțime de 50 de metri și o lățime de 45, având pe picioare basoreliefuri reprezentând scene din antichitate. Vizibil de la mare depărtare și din multe puncte ale Parisului, Arcul a fost martorul multor manifestări de bucurie națională a francezilor în decursul timpului. Anual, de pe o tribună special amenajată, președintele și inviații săi, privesc defilarea armatei la 14 iulie, ziua națională a Franței. Am avut norocul să asistăm la înălțarea în grad a unor ofițeri, chiar lângă Mormântul Eroului Necunoscut din primul război mondial, unde flacăra arde neîntrerupt. Ne-am întors și am parcurs o dată acest magnific loc de promenadă până am ajuns la hotel.
În ultima zi a sejurului ne-am hotărât să facem o cursă cu vaporașul pe Sena. După coada obligatorie la casa de bilete, așa cum a fost în toate locurile pe care le-am vizitat, ne-am urcat pe vas împreună cu alți turiști ce vorbeau cu voce tare, în diferite limbi, spanioli, indieni, japonezi. Apa era ca oglinda, așa că am mers fără probleme în sus, prilej de a vedea de jos străzile paralele Senei, care o însoțesc de o parte și cealaltă. Parcă aveam o altă viziune, privind silueta Turnului Eiffel, Ministerul de Externe de pe Quai d’Orsay, lanțul de cușete al anticarilor. Când treceam pe lângă malul insulei pe care se află Catedrala Notre Dame, am avut senzația că aceasta are sute de metri înălțime, dar mă mai bucuram o dată văzând ansamblul de țesături filigranate de pe pereții, stâlpii și arcadele ce o înconjurau. Vasul se întoarce în dreptul canalului care duce la portul Arsenalului și am coborât odată cu Sena pe malul drept al ei, prilej de a revedea în integralitatea lor l’Ile Saint Louis și l’Ile de la Cite, cu toate construcțiile de pe ele. Am mers de-a lungul Luvrului și zonei Place de la Concorde, am admirat multitudinea de poduri pe sub care treceam și goana mașinilor de pe bulevardele adiacente apei.
În avion m-a cuprins părerea de rău că n-am văzut decât o mică părticică din Paris, nu din Franța, că mai erau atât de multe de vizitat, că n-am avut timp, deși de dimineață până seara am fost pe străzi, dar totodată și satisfacția că am văzut pe viu ceea ce doar îmi închipuiam și mai ales multe despre care nu știam. Mă cuprindea mirarea și admirația până la invidie, că pe un spațiu relativ mic se găsesc atâtea lucruri minunate de artă, de istorie, de cultură. Numai tablourile și sculpturile din cele câteva muzee vizitate, lăsând la o parte numărul, ridică valoarea orașului prin calitatea lor și a artiștilor care le-au creat. Dar să nu uit sistematizarea orașului, cu arterele rutiere drepte și largi, cu intersecții sub formă de stea din care pleacă razele ce se opresc în altele similare, cu clădirile compacte fără a fi ostentativ înalte, parcurile largi cu alei îngrijite și abundența de verdeață, mândria națională pentru ce a fost și este Franța, elogierea publică a trei mari oameni care au definit o țară: Ludovic al XIV-lea, Napoleon Bonaparte, Charles de Gaulle și multe altele.
Desigur că sunt și minusuri în capitala Franței, plecând de la rezolvarea problemei imigranților din Europa și din Africa, soluționarea aspectelor economico-sociale etc., care n-au făcut obiectul vacanței noastre.
Dar nu pot să nu apreciez comportamentul politicos al tuturor celor cu care am intrat în contact pe parcursul vacanței. Este o dovadă de respect pentru cel care intră în magazin și ea definește firma, orașul, țara. Mă urmăresc acele: „Bonjour monsieur!“, „Merci!“, „Au revoire!“ („Bună ziua, domnule!“, „Mulțumesc!“, „La revedere!“) spus de fiecare vânzător, indiferent dacă am cumpărat sau nu ceva din magazin. Și chiar nu-i costă nimic să fie stilați și cizelați.
Din gândurile frumoase mă aduce cu picioarele pe pământ o privire rece, gravă, posomorâtă și mai ales mută a celui care-mi procesează pașaportul parcă deranjat că trebuie să-și facă serviciul. Am ajuns în România!



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *