Fiii satului se întorc de hram pe meleagurile copilăriei

Foto: Maximinian Menuț

Maximinian Menuț, Bistrița-Năsăud

Dragă redacție,
Satul ne cheamă la el. Acasă. În fiecare an, din cele mai vechi timpuri, locuitorii din Dumbrăvița, jud. Bistrița-Năsăud, au ținut hramul în 15 august la Sfânta Maria Mare. Fiii Dumbrăviței îşi dau întâlnire pentru a sărbători cum se cuvine satul în care îşi au obârşia, sat care de-a lungul timpului a dat nume mari în varii domenii de activitate.
Sărbătoarea debutează cu Liturghia arhierească. După-amiaza este dedicată unei ample manifestări culturale la care îşi dau întâlnire nume sonore ale folclorului ardelean şi național. Merită menționate evoluțiile de excepție ale unor nume care au fost în timp alături de noi: Valeria Peter Predescu, Cornelia Ardelean Archiudean, Florentina şi Petre Giurgi, Alexandru Pugna, Petre Petruse, Domnica Dologa, Olimpia Deneş, Mirela Petruş, Ioan Dordoi, care au smuls ropote de aplauze.
Sătenii încing apoi un joc,  numit „de bere”, la care participă tot satul. Pe mese se pun colaci, sarmale şi tocana preparată de fete acolo, pe soba gazdei. Însă încet, jocul devine doar spectacol, nu mai este cunoscut de tineri. Bărtrânii satului își amintesc cu drag de cum se petrecea pe vremuri.
„Se făcea masa, se mânca, se dârlăia, cânta şi se sta la mese. După aceea se scoteau mesele şi se apucau la joc, băteau în pinteni, învârteau fetele pe sub mână, Doamne, ce fain era” (Cotuțiu Paraschiva, 85 de ani). Spre dimineață, toată lumea era într-o veselie fără seamăn. Orchestra compusă dintr-un ceteraş la vioara I, un secund şi un contrabas sau primaşul, contralăul şi cordunaşul cânta toată noaptea de răsuna tot satul.
„Veneau lătureni cu căruțele, de ”ardeau” căruțele de fain ce erau. Veneau din Piatra, Mireş, Chiuza, Săsarm, Mogoşmort (Mogoşeni), Căian, Spermezeu. Se spune că mai demult oamenii nu ştiau a juca decât într-o parte şi se  îmbătau de cap. Ei au fost învățați să joace de către Gavrilă Țolca, care a fost dascăl în Păltineasa şi Chiuza, dar de loc a fost din sat, unde a şi stat”. (Păltinean Damian, 79 de ani).
„Eu am acasă 2 păuni. Am făcut în trecut clopuri cu păun. Acum nu mai am cui să fac. Poate că sătenii nu-şi mai permit să-şi facă haine țărăneşti, deoarece sunt scumpe. Oricum, portul, încet-încet, dispare” (Păltinean Damian).
„Încă la noi mai păstrează portul bătrânii. Acum îi plin de lume cu haine țigăneşti, ce-i drept, mai uşor de întreținut şi care nu se murdăresc aşa de repede” (Haiduc Sebastian, 89 ani).
„Ce port popular? Copiii nu ştiu, în ziua de azi numai de blugi şi de cum să se dezbrace mai tare, nu de cum să se îmbrace mai fain. Nu se îmbracă în costum național nici la Paşti că zic că le e ruşine. Oare ei nu ştiu că blugii sunt izmenele noastre vopsite? Ce mai, după moda de azi e sfârşitul lumii” (Haiduc Maria, 84 ani).
„Dacă altădată ardea satul de câți feciori cu păun şi cu pieptare cu ciucuri erau în joc, acum nu mai sunt nici feciorii, nici jocul. Acum nu ştiu decât să dea din cap ca nebunii la discotecă. Eu când aud la radio un joc de-a lungu’, un cântec fain, am nişte emoții mari şi de nu-mi vine să joc să nu văd lumea” (Cotuțiu Parascheva).
Organizarea jocului cădea în seama „chizeşilor” (doi-trei flăcăi mai vârstnici, de obicei cu stagiul militar satisfăcut). Ei arvuneau muzicanții, iar cheltuielile se împărțeau pe întregul tineret din sat care participa la horă, sub forma unor taxe de intrare. Fetele se plimbau în grupuri prin centrul satului aşteptând să fie chemate de feciori, deoarece singure nu puteau intra la joc.
Pe lângă tineretul care participa efectiv la joc se mai adunau şi femeile din sat, unele având în joc fete sau flăcăi, altele nepoți sau nepoate. Existau însă şi persoane care veneau la joc doar de dragul de a privi. Bărbații erau şi ei în apropiere, fie în curtea în care se organiza jocul, fie în uliță, unde petreceau ziua întreagă discutând diferite treburi gospodăreşti, ori depănându-şi amintirile din cătănie. Acest stat în preajma jocului al părinților şi fraților tinerilor flăcăi era o măsură de prevedere pentru a evita ori a potoli la timp eventualele scandaluri ce s-ar ivi între tineri. Nu de puține ori hora se termina din cauza unor răfuieli intervenite între tineri, în special din pricina fetelor. Jocul dura 4-5 ore, cu scurte pauze, după care fetele erau conduse acasă de băieți, înainte de „sfințitul soarelui”. Uneori erau conduse până la poartă, alteori feciorii intrau în casă unde erau serviți cu câte un pahar de țuică.
Ce păcat că aceste obiceiuri se pierd încet, dar sigur, rămânând în amintirea bătrânilor care le povestesc nepoților ca pe nişte basme. Să sperăm că până nu este prea târziu vor interveni dascălii şcolii pentru reluarea jocului măcar la marile sărbători, pentru a aduna obiceiurile pe scena căminului cultural şi, de ce nu, pentru a organiza un joc în a doua zi de Crăciun cu numele „de bere”, pentru a şti şi tineretul din ziua de azi ce înseamnă acest obicei.
Despre toate acestea și de multe altele încerc să mă informez și la rândul meu să fac lumii cunoscute bunele și frumoasele noastre obiceiuri. Sunt preşedinte pe probleme de tineret al Asociației Pro Apărarea Drepturilor Omului Bistrița (PROADO), unde activez de 10 ani. Dacă ar fi să-mi fac un auto-portret ar suna astfel: „Un om obişnuit, care încearcă dincolo de profesia de jurnalist să ajute oamenii, prin intermediul implicării în acte caritabile, ataşat de valorile româneşti, care crede cu tot sufletul în Divinitate şi puterea oamenilor de a se ajuta reciproc şi împreună să reuşească să construiască o lume nouă în care drepturile să fie egale şi respectate de toți. Un om care încearcă să informeze pe fiecare seamăn despre drepturile pe care le are”.
Pe lângă activitatea desfășurată ca redactor-şef al lunarului Drepturile Tale, pe care îl editează PROADO, mă implic ca voluntar în foarte multe evenimente ce vizează ajutorarea copiilor cu dizabilități, a bătrânilor și altor categorii de persoane care au nevoie de sprijin. Beneficiile voluntariatului sunt munca în echipă, câştigarea abilității de a asculta oamenii şi a-i îndruma spre soluționarea problemelor, o gândire mai radicală, un suflet mai deschis, un respect mai mare pentru toate ființele. Lecțiile voluntariatului sunt foarte prețioase:  am învățat să fiu om, să-mi cunosc mai bine drepturile şi obligațiile, să-i informez pe conjudețeni despre dreptul lor.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *