Frumusețea și sclipirea Veneției m-au fermecat

Foto: Mihai Surdu

Mihai Surdu, București

Dragi prieteni,
Vă povestesc despre plimbarea pe care am făcut-o la Veneția și ce minunății am putut vedea în Serenissima Repubblica, de am rămas fermecat de frumusețea acestui oraș.
La începuturile sale, viitoarea Serenissima Repubblica a fost un lăcaş de refugiu al unor imperiali rămaşi fără imperiu în fața hoardelor migratoare, din care ultimele, cele ale longobarzilor, au reuşit  să îşi cedeze numele unei provincii italiene şi chiar să îl inspire pe Verdi. Adevărul acestor lucruri avea să îmi fie relevat, 15 veacuri mai târziu, când, pe autostrada ce străbate nordul Italiei, ultimul indicator rutier anunța prezența aeroportului din Veneția şi foarte puțini kilometri rămaşi până la Trieste. După un sfert de oră de rătăcire printre linii de tren, vagoane de marfă abandonate şi resturile unui port maritim, GPS-ul şi-a venit în fire şi m-a îndrumat către destinația zilei, campingul din Fusina. Care îşi merită pe deplin numele de camping …Pe lângă spațiile special amenajate pentru corturi, cu grupurile sanitare aferente, destul de aproape de magazinul în care găseai de toate, de la sucuri şi de-ale gurii până la suveniruri şi îmbrăcăminte, lângă mare, se aliniau câteva rânduri de rulote. Dincolo de şocul inițial, interiorul rulotei oferea un spațiu generos, cu baie proprie şi aer condiționat, condiții excelente de relaxare. Apusul de soare, pe malul mării, cu vapoarele luminate trecând elegant la numai câțiva metri în față, pe şenalul navigabil, cu luminile misterioase care izvorăsc din oraşul crescut în lagună, cu amalgamul de sunete înfundate, cu mireasma valurilor, colora începutul unei nopți de vis.
Drumul de-a lungul şi de-a latul lagunei se poate face pe calea apei, cu un abonament inteligent, care se poate procura chiar din camping, contra unui preț convenabil pentru ceea ce oferă. Şi are ce oferi, acolo, pe platforma vaporaşului care te poartă către Veneția, printre tripozi de lemn azvârliți, la prima vedere, anapoda, ca marcaje ale unui slalom de neînțeles. Deşi, după ce te bucuri de priveliştea atâtor pescăruşi care se odihnesc pe vârfurile lor, înțelegi că, în realitate, eşti în fața unui sistem complicat de străzi şi alei acvatice, cunoscut doar de ei, căpitanii. Care se întunecă la față şi tac atunci când navighează pe lângă o insulă bizară, cu o citadelă în ruine, de formă octogonală, unde, de secole, suferința şi-a spus cuvântul, fie sub forma refugiaților din calea războiului, fie a ciumaților din lazaretto care îşi petreceau agonia aici, fie a celor săraci cu duhul, supuşi unor experimente stranii de doctorul despre care se spune că era dus cu pluta. O insulă bântuită de fantomele trecutului şi interzisă azi turiştilor, insula Poveglia.
Dar toate acestea turistul le află târziu, şoptite mai degrabă cu zgârcenie de bătrânul care îşi face veacul în portul Zattere, port cu nume ce aminteşte mai degrabă de oamenii contelui de Monte-Cristo decât de originea sa, de la 1519, când aici era adusă cheresteaua pentru construirea ambarcațiunilor mândrei republici leonine …De altfel, turistului nu-i pasă de acest detaliu, nici că zattera înseamnă plută, ci doar că de aici începe promenada …După ce ochiul a fost încântat de tabloul atâtor clădiri cu farmec renascentist ce domină ambele maluri ale canalului Giudecca, Il Rendetore, Biserica Mântuitorului din insula Giudecca, I Gesuati, basilica dominicană Santa Maria del Rosario, chiar la limita portului sau Palazzo Molin care, în ciuda grandorii sale, găzduieşte azi nu o familie princiară, ci o autoritate publică, piciorul este îndemnat să ia la pas stradelele pestrițe. Şi, din port, se desprinde, perpendicular pe canal, calea îngustă către Ponte dell’Accademia, dar şi pitoreasca promenadă de-a lungul apei. Pe care am ales-o, fascinat de clădiri, de celebrele vaporetto, autobuzele locale, de şuvoiul turiştilor-fotografi, în curgerea lor către Dorsoduro, de-a lungul podurilor ce traversează puzderia de canale. Aşadar, din colțul peninsulei, pe Fondamente Zattere ai Saloni, şezut-am ca să admir, dincolo de Canal Grande, Palatul Dogilor…
La care am ajuns, în cele din urmă, după ce, pe Ponte dell’Accademia, mi-am permis răgazul unei meditații, deasupra Canallaso (varianta dialectală a Canalului Grande), admirând incredibila arhitectură a pastelatului Palazzo Cavalli-Franchetti și privind cu jind la celebrele gondole, simbolurile de netăgăduit ale Veneției, care, la cei o sută de euro ceruți cu zâmbetul pe buze de gondolieri mai degrabă adăstau la ponton decât pluteau pe canale.
Despre Piazza San Marco, cu a sa Basilică şi Turn al ceasului, cu porumbeii ce vin şi se hrănesc din palma vizitatorilor care îşi oferă astfel plata pentru pozele de album nu se poate spune mai multe. Poate doar amintită senzația bizară, accentuată şi de soarele în apus, de buric al Universului. Care sucombă, misterios, în Piazzeta, pe Canal Grande, cu Palatul Dogilor – castel de nisip cu arabescuri fabuloase – în partea ei stângă, străjuit de statuile leonine, care au dat şi supranumele republicii.
Şi aventura de a doua zi, ce părea că nu se mai termină, plimbarea cu vaporetto către o altă insulă de vis din lagună, Murano. De fapt, alegerea de a merge pe calea apei, cu autobuzul local, din portul Zaterre, nu s-a dovedit prea inspirată, deoarece drumul a durat mai bine de o oră, cu multe stații, ocolind întreaga Veneție. Dar nici vorbă de plictiseală, căci, după ce şuvoiul multicolor al Babilonului modern a coborât la San Marco, am rămas împreună cu localnicii care sporovăiau joviali. Pentru ca, lăsând, în cele din urmă insula principală în spate, vaporetto să se aventureze peste lagună, pe lângă insula cimitir San Michele, către oraşul făuritorilor de sticlă, acest miracol medieval, Murano. Şi chiar dacă fabrica era închisă vizitelor, pentru că vacanța de vară este sfântă acolo, zigzagul peste podurile care traversau Canal Grande, de la un stabiliment la altul, oferă privirii lucirea policromă a aurului din dioxidul de siliciu topit şi suflat după rețete doar aici ştiute. Şi farmecul inegalabil al oraşului acvatic.
Iar la întoarcerea în Veneția, cu înțelepciune, am abandonat vaporetto la prima stație, Fondamenta Nuove şi m-am lăsat purtat de torentul multilingv, într-o goană nebună pe străzile înguste, printre case colorate, canale albastre, gondole, poduri, Santa Maria dei Miracoli, Fontego dei Tedeschi,  Ponte di Rialto, care suferea la limita prăbuşirii sub fericirea incomensurabilă a miilor de pelerini ce îi călcau dalele, drept pentru care l-am părăsit, fără regrete. Şi, la un moment dat, din multitudinea de ziduri, s-a ivit teatrul La Fenice, prilej de reculegere.
Subiecte de meditație în amurgul fabulos care aprindea felinarele pe calea apelor, între Lido – locul unde poți să simți, la propriu, căldura antichității în apele de legendă ale Adriaticii – şi Fusina, leagănul de noapte, cu Veneția, regina, în vârful celălalt al triunghiului.
Multă sănătate!



2 thoughts on “Frumusețea și sclipirea Veneției m-au fermecat

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *