Frumuseți din trecut, 3 feluri de ponevi

lucru de mână
Foto: Maria Radu

Maria Radu, loc. Ticvaniu Mic, jud. Caraș Severin

Dragi prieteni, Vă scriu cu mult drag, la sugestia şi încurajarea voastră, prietenii revistei, despre o parte din frumusețile create de femeile din familia mea şi despre tehnicile de realizare ale acestor comori pe care le păstrez în casa din satul meu natal.  Toți, fără nicio deosebire, suntem călători pe drumul vieții. Fiecare dintre noi încearcă, după puterile şi talentul nostru, să lase urme ale trecerii sale în această lume, pe acest pământ, pentru cei prezenți în viața noastră şi pentru urmaşii noştri. Se ştie că fiecare are o moştenire genetică, talente şi abilități pe care le transmitem, cu bune şi rele, generațiilor din neamul nostru. Dragostea pentru frumos în toate formele lui de manifestare este ceea ce se poate spune despre femeile din familia mea, femei care au scos din mâinile lor şi mi-au lăsat comori de o frumusețe unică. Bunicii materni, mătuşa şi mama mea au lăsat amprenta talentului lor nu numai în croitorie, dar şi în măiestria cu care au conceput împodobirea şi înfrumusețarea caselor din comunitățile lor. Mama a lucrat cuverturi, dantele, prosoape, unice în felul lor. Dar pentru acest articol mă opresc la „ponevi” adică la cuverturi sau pături şi la tehnicile lor de realizare. Dicționarul limbii române moderne din 1958 dă ca explicație pentru substantivul „poneavă”, plural „ponevi“, s.f, regional, „pătură”, „învelitoare de pat”. Pentru o mai bună înțelegere a acestor tehnici şi pentru ca prietenele revistei să înțe-
leagă, am gândit modalitatea de realizare a ponevilor în 3 categorii. Cuverturile țesute în război de mama mea, Ana Radu, au fost împărțite în culori simetrice, complementare. Pe dosul culorii deschise a aplicat modelul de pânză conceput de sora ei, Ruja Braia,  pe care au fost brodate cu mătase florile din model. În graiul local procedeul se numeşte „trocăit” şi se realizează cu ajutorul unui ac de seringă mai rezistent, cu care se străpunge cuvertura țesută. Tot în graiul nostru, sculurile de mătase se numesc „motche”. Ceea ce mă emoționează de fiecare dată când le admir este acuratețea cu care au fost lucrate, grija pentru fiecare detaliu, exactitatea şi proporțiile. Nici un fir de mătase nu este ridicat peste altul, nici un punct nu este greşit. Se pare că suveica năzdrăvană ştia să alunece între firele de lână. O coordonare perfectă între partea inferioară a războiului şi cea superioară care puneau în lucru membrele şi mintea. Al doilea fel de ponevi pe care le păstrez cu mare drag la Ticvaniu Mic au fost țesute în război în 2 culori, respectiv verde cu alb şi maro cu alb, tot după un model conceput de mătuşa mea. Un al treilea gen de cuvertură este realizat pe stofă închisă la culoare, după acelaşi procedeu, adică modelul de lucrat prins pe dosul materialului şi realizat cu mătase. Cu stofa ca bază, mama a lucrat perne ornamentale şi draperii. Pentru comunitățile lor, femeile din familia mea erau lideri de frumusețe, lor li se cerea sfatul în toate evenimentele sătenilor. Timpul pentru ele era bine drămuit: mama a lucrat în sezonul rece, iar această ocu-pație le-a prelungit viața. Închei cu regretul că eu nu am învățat să țes la război şi pentru că lanțul lor de creație s-a rupt la mine. Prin articolul meu, însă, apreciez cu mintea de acum comori realizate în trecut cu mult talent şi trudă. Ar fi bine să nu se piardă acest meșteșug și să fie transmis generațiilor următoare. Cine știe mai multe despre proceduri sau are exemple asemănătoare să scrie la revistă și să ne împărtășească din expe-riența proprie. Vă doresc multă sănătate și spor la toate.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *