În 2 săptămâni am vizitat câteva orașe din Europa

Foto: Mihai Surdu

Mihai Surdu, București

Dragi prieteni,
La începutul primăverii trecute, am avut câteva clipe de visare cu un traseu prin centrul Europei și până la urmă, am deschis ochii și m-am gândit: De ce nu?
Așa că am plecat de la București la Oradea, admirând serpentinele de pe Valea Oltului, podișul Transilvaniei, orașul medieval Sebeș, Deva și, peste Apuseni, prin Brad, Beiuș, spre Oradea. Am trecut prin vama Borș, în Ungaria. De acolo, cu viteză, spre Slovacia, a cărei fostă graniță este marcată de niște ruine. În prima benzinărie am cumpărat vinieta (la fel și la intrarea în Ungaria), apoi, prin munți, condus mai de hartă, mai de GPS, am putut vedea Parcul Național „Paradisul slovac”.
Drumurile şerpuitoare îmi aminteau de România, mai cu gropi ori cârpeli, dar peisajul, curățenia, pădurea, satele fac toți banii. Mi-am dat seama că sunt în Polonia cam după o oră de la intrarea în țară. Pentru că am mers pe drumuri lăturalnice, prin sate şi munți, nu am deosebit niciun semn că am părăsit Slovacia. Doar denumirile satelor şi reclamele de pe marginea şoselei conțineau mai mulți „w”. Tare mirată a fost fata de la micul magazin de artizanat de la intrarea în Nowy Targ, când am întrebat-o dacă suntem în Polonia. Aici nu există vinietă, se plăteşte, din loc în loc, pe autostradă.
Polonia este o țară de vis, iar punctul terminus al zilei, prima etapă a vacanței, Cracovia, s-a dovedit a fi, cu adevărat, oraşul boem, vesel, romantic, medieval şi modern în acelaşi timp, plin de rănile cicatrizate ale unui război nedrept, dar şi de speranță. Câtă sobrietate în Piața Mare, lângă catedrală (acolo din oră în oră se cântă la trompetă și se spune că, dacă te zăreşte din turn, trompetistul îți face cu mâna şi o să ai noroc în viață!), câtă bucurie de a trăi în pub-urile din cartierul evreiesc Kazimierzs, unde ruinele rămase ascund în ele tragediile unor vieți distruse. Dar asta este Cracovia, cu farmecul ei ascuns. Străzile vechi, din jurul Universității Jagiellone, liniile de tramvai ce le întretaie unde nu te aştepți, cohortele de turişti, caleştile străvechi, la care stau, înhămați, mândrii armăsari polonezi, mângâiați, din când în când, de vizitii. Pe malul Vistulei, orgolios, tronează castelul Wawel, simbolul oraşului, cu dragonul său care scoate flăcări pe nări şi care, îmblânzit în vremuri imemoriale, păzeşte acum citadela, în drumul său spre modernitate. Dincolo de fluviu, ajungi în partea nouă a oraşului, străjuită, simbolic, de o piațetă în care se odihnesc, singuratice, scaune… Scaune pentru reculegere, scaune pentru comemorare. Căci se intră în fostul ghetou, unde, pe o stradă lăturalnică, se ascunde fabrica lui Schindler.
Iar o vizită la Oświęcim (botezat de nemți Auschwitz), nu poate lipsi dintr-un periplu al amintirii, pentru ca tragedia să nu se mai repete.
Drumul de la Cracovia la Praga, în mare parte pe autostrăzi este destul de plictisitor. În schimb, măreția oraşului de pe Vltava, cu acele clădiri fabuloase care se întind de-a lungul cheiului, într-un curcubeu de culori, lumea pestriță, gălăgioasă şi veselă, te fac să uiți tot.
Impresionant, castelul Hradčany îşi înalță silueta zveltă peste râu, în aşteptarea vizitei. Dar asta, nu înainte de a urca dealul Petrin, cu funicularul, dis-de-dimineață, doar pentru a inspira, în linişte aerul parfumat al grădinilor. Şi, de acolo, dintr-un turn Eiffel în miniatură, dar suficient de înalt să admir, maiestatea sa, oraşul împăraților, care se expunea, impudic şi senzual, dincolo de Vltava.
Şi aceeaşi procesiune, m-a împins, ore mai târziu, peste celebrul pod Carol, cel străjuit de statuile coclite, dar impunătoare, chiar şi la umbra pânzelor de păianjen. Iar surpriza s-a ivit nu pe pod, ci dincolo, când, de nicăieri, şi-a făcut apariția o mică Veneție, cu canalele şi vaporaşele ei. Dar drumul meu nu a fost întâmplător acolo, căutam zidul „Flower Power”, zidul lui John Lennon, pe care, într-un grafitti de muzeu, cântă libertatea.
Ziua următoare m-a dus la Bratislava, unde, pe un pod modern, am zăbovit, prima oară în periplul meu, deasupra Dunării. Atrăgeau privirea punțile cochete, şezlongurile şi piscinele nenumăratelor vase de croazieră, pline cu turişti veseli şi nepăsători, care navigau în aval şi amonte, de la Budapesta la Viena sau mai sus, spre Regensburg.
Bratislava nu pare mai mult decât un orăşel cochet de provincie, cu un centru vechi în reconstrucție, ca de altfel şi castelul care străjuieşte semeț fluviul. De pe stânca înaltă a castelului, am privit peste Dunăre, către pădurea înaltă a morilor de vânt care produc aurul albastru, electricitatea, chiar dincolo de frontieră, către Viena.
La numai 60 de kilometri, autostrada te îmbie să te opreşti la Viena, capitala împăraților! După o scurtă hoinăreală pe Mariahilferstrasse, către palatul Hofburg şi spre Opera de Stat am înțeles de ce Praga a fost aleasă loc de încoronare: Viena este un oraş pragmatic, calculat la milimetru, frumos dăltuit ca o statuie de Michelangelo, dar Praga este boemă.
A doua zi am mers cu metroul la Schoenbrunn, palatul în care a dănțuit împărăteasa Elisabeta, frumoasa Sissi. O zi nu ajunge ca să te minunezi de farmecul acestui loc, să te pierzi în labirintul verde sau să trăieşti aventura grădinii zoologice. Cum stația metroului este chiar pe pod, merită un popas în drumul spre cartierul zgârie-norilor.
Şi pentru cine să părăsești Viena, dacă nu pentru Budapesta, cealaltă capitală imperială? Este frumoasă noaptea, Parlamentul, podurile, fortăreața sunt inundate de lumini şi Dunărea este brăzdată de vapoare şi bărci. Paşii mă poartă către insula Margit, cu a sa fântână cântătoare, oaza de verdeață din mijlocul Dunării și raiul adolescenților îndrăgostiți.
Metroul budapestan este plin de contraste. Linia veche, ce uneşte Dunărea de bulevardul cu ambasade este săpată, parcă, de la suprafață, ca un şanț astupat apoi cu pământ, dar cochetă. Trenurile sunt mignone, ca nişte bijuterii. Dar linia nouă, ce trece pe sub apele albastre ale fluviului, este așa de adâncă, încât amețeşti pe scările care te coboară iute către peron.
Vizita în înălțimile catedralei Sf. Ştefan oferă o privelişte unică asupra unui oraş aparte. Şi către acoperişul mozaicat al vechii piețe, unde, alături de oameni de afaceri grăbiți, poți mânca un cârnat picant de Debrețin.
Și-apoi, înapoi! Traseul… puțin peste 3500 de kilometri, două săptămâni. Totul a pornit de la câteva clipe de visare. Aveți și voi curajul să visați! Astfel puteți ajunge în locuri nebănuite.



2 thoughts on “În 2 săptămâni am vizitat câteva orașe din Europa

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *