În Normandia am îmbinat turismul și literatura

Maria Radu

Dragi prieteni,
Vă scriu cu multă plăcere despre acest ținut cu legende şi enigme, cu construcții emblematice şi peisaje elvețiene. Sena, calea regală, pune capitala la porțile Oceanului Atlantic.

Maria Radu, Reșița, jud. Caraș-Severin

Vă mai scriu şi despre calvarul Ioanei d’Arc, arsă pe rug, la Rouen, după ce a salvat Franța.
Mă bucur să am prilejul să vă povestesc despre modul original al prietenilor noştri de a promova limba şi literatura română în acest colț de lume.
Într-o sâmbătă a lunii noiembrie, agrementată cu soare normand şi valuri albastru-smarald am plecat din Caen să văd Coasta de alabastru a Mării Mânecii la invitația gazdei mele, pictorul Bernard Louvel, împreună cu colega mea, Luciana şi prietena ei, Marie.
Obiectivul nostru principal este Etretat, o stațiune balneară din județul Seine Maritime, un loc al turismului internațional. Ajunse pe podul Normandiei coborâm din maşina gazdei şi toate trei îl parcurgem pe jos ca să putem admira de la înălțime fluviul Sena, calea regală care pune Parisul la porțile oceanului. Din îmbrățişarea Senei cu Marea Mânecii s-a născut estuarul. Peste acest estuar, podul leagă le Havre, pe malul drept, la nord, cu Honfleur, pe malul stâng, la sud. O lucrare monumentală, emblematică pentru Normandia, podul a lansat o puternică linie de unire între Normandia de Sus (după poziția geografică) şi Nomandia de Jos, prima cu o concentrație urbană şi industrială, iar cealaltă mult mai rurală. Reunită, Normandia devine a cincea regiune franceză ca putere economică.
Pe spațiul rezervat pietonilor, traversăm cei 2.141 de metri ai podului, pe jos, o experiență unică, de neuitat. Podul rutier construit între anii 1988-1995 din beton armat şi oțel este conceput ca să lase loc pentru trecerea navelor care urcă pe Sena pentru a pluti, apoi, în Marea Mânecii. El are o lărgime de 23,60 m şi o înălțime de 214,77 m.
Ajungem repede la Etretat, nerăbdătoare …ceea ce ne-a atras aici este aspectul extraordinar şi monumental al falezelor sale de cretă albă imaculată şi plajele cu pietricele rotunde în tonuri cenuşii.
De la înălțime, din locurile amenajate pentru vacanțieri, admirăm sculpturile din mare, înarmați cu aparatele de fotografiat ca să furăm din unicitatea peisajului şi ca să le arătăm elevilor noştri la şcoală ce frumuseți sunt în Franța.
Trăim bucuria libertății şi a jocului valurilor care se adună şi se despart pentru ca în final să se retragă în adâncurile întunecate ale mării. Priveliştea îți taie răsuflarea; un animal preistoric părea să fi rămas în ape, pescăruşii şi surferii se regalau în valuri. Sus, cerul azuriu pătat cu nori pufoşi şi dansul strălucitor al razelor de soare de toamnă târzie, deasupra albastrului mării te fură şi uiți de tine.
Pe bancă, rememorăm evenimentele din săptămâna care a trecut. Cu o zi înainte s-a finalizat concursul „Pagini româneşti” inițiat de Biblioteca din Caen.
Mai mulți dascăli de limba franceză am trimis lucrări ale elevilor noştri pentru a participa la întrecere, prin internet. Regulamentul cerea elevilor români să prezinte în redactările lor un scriitor român, împrejurările în care a făcut cunoştintă cu opera acestuia și alte date tehnice. Câştigătoare a fost, în primul rând, cultura română, promovată la peste 2.000 km distanță, în patria lui Guillaume Cuceritorul. M-a impresionat felul în care compunerile au fost prezentate publicului francez care a vizitat expoziția cu paginile româneşti scrise de copiii noştri. Fiecare lucrare a avut alăturat portretul scriitorului tratat şi opera lui literară, numele elevului şi al profesorului coordonator. Ca să vă faceți o idee vă trimit o poză făcută cu Odile, organizatoarea întrecerii francofone, lângă lucrarea premiată a elevului meu Emanuel Pau, despre creația lui Octavian Doclin, scriitor cărăşean, autor al mai multor volume de poezie. Toate aceste emulații l-au influențat pe olimpicul meu în alegerea meseriei; acum este student la franceză, la Cluj. Multă muncă a stat la baza acestor reuşite, dar bucuria succesului a şters oboseala.

Maria Radu

Ne desprindem cu greu de peisajul vrăjit al stațiunii Etretat. Aici, în acul scobit în mare îşi plasează acțiunea romanului său scriitorul Maurice Leblanc. În „Enigma acului scobit”, el a imaginat că eroul cărții, Arsene Lupin locuia în interiorul sculpturii scobite de ape. În carte, faimosul ac conținea cea mai fabuloasă comoară văzută vreodată: ea aduna zestrea reginelor, perle, rubine, safire şi diamante, averea regilor Franței.
Tot de pe platoul amenajat pe faleză am putut vedea monumentul ridicat în memoria aviatorilor Charles Nungesser şi Francois Coli care au putut fi văzuți pentru ultima oară în acel loc înaintea căderii în Oceanul Atlantic în tentativa lor de a efectua prima traversare a Atlanticului de Nord fără escală. La 8 mai 1927 ei au decolat de la Bourget cu Pasărea Albă. „Doi aşi ai aviației franceze”, ne spune cu mândrie gazda mea, profesorul de fizică Bernard Louvel, originar din aceste locuri pline de istorie, locuri pe care le poartă în sufletul lui de artist. Paralel cu activitatea didactică a dus o viață artistică practicând mai întâi pictura, iar din mai 1968 descoperă serigrafia pe care o găsim pe suporturi, coperte şi pagini interioare din cărți şi afişe. Lucrările lui au fost expuse în galerii şi instituții. Mă invită să-i văd atelierul, iar eu păşesc cu sfințenie, cu reținere. Am văzut toate etapele realizării unei serigrafii pe care am asociat-o cu tehnica vopsirii autoturismelor.
Aerul marin ne face foame; ne îndreptăm spre unul dintre restaurantele rămase deschise după închiderea sezonului estival. Preferințele culinare sunt diferite: francezii, adică Bernard şi Marie, foşti colegi la facultatea de fizică, preferă scoicile, iar noi două, reşițencele, alegem un meniu simplu, fără excese, cu prăjitură de mere, fructe care se găsesc în livezile lor normande.
Următorul popas îl facem la un loc emblematic al Normandiei: biserica Saint-Joseph du Havre datorată arhitectului Auguste Perret care a reconstruit oraşul după bombardamentele anglo-americane din 1944. Biserica este primul monument care se vede ajungând pe mare.
Dar este şi o reuşită de netăgăduit: 12.000 sticle colorate şi tăiate – unde aurul domină, cu roşu, apoi lila, violet şi verde – smălțuiesc structura de beton a bisericii, făcând să țâşnească fluxuri de culori care se schimbă după mişcarea soarelui şi inundă sanctuarul pătrat.
Perla estuarului Senei este oraşul Honfleur, cu farmecul lui special, o îmbinare de nou şi vechi, flori care inundă portul. Pe fluviu au țâşnit celebrele drakkars ale vikingilor semănând teroare, invadând, furând şi incendiind totul în trecerea lor. Aceşti cuceritori devin normanzi câteva secole mai târziu. Localitatea a fost cruțată de bombardamente.
Ne plimbăm pe străduțele cu parfum de epocă medievală şi admirăm bisericile care amintesc de meseriile legate de viața pe mare.
Capitala provinciei istorice Normandia este oraşul Rouen, oraş distrus aproape în întregime în „săptămâna roşie” din 1944, de către aliați. Mii de tone de bombe deversate au fost catastrofice pentru Rouen şi regiunea sa. Aici s-au numărat 1.600 de victime civile, 8.000 de locuințe distruse şi zeci de mii de locuitori sinistrați. Patrimoniul arhitectural şi infrastructurile au fost profund distruse. Dar cu toate acestea nu i-am auzit niciodată pe aceşti neînfricați urmaşi ai vikingilor să se plângă de soarta lor.
Aici la Rouen a fost arsă de vie, pe rug, la 30 mai 1431 tânăra care cu dăruirea, curajul şi credința ei a salvat Franța de englezii care o stăpâneau de aproape o sută de ani.
Povestea ei începe la Domremy, pe malurile râului Meuse. Ioana d’Arc era o țărăncuță de 18 ani, brună, simplă şi blândă. Se ocupa de menaj, torcea lâna şi păzea turmele tatălui său. Într-o zi, spunea ea, pe la amiază, în grădină, am auzit „o voce a lui Dumnezeu care-mi cerea să plec să salvez delfinul şi Franța”.
Ea vru să plece, deşi părinții ei se împotriveau. Localnicii i-au cumpărat un cal, iar nobilul din Vaucouleurs i-a dat 6 bărbați care s-o escorteze. După 11 ore de mers ea ajunse la Chinon unde se afla delfinul, adică fiul şi succesorul regelui Franței. Ea îi cere acestuia o armată ca să elibereze oraşul Orleans de cuceritorii englezi. Ioana sosi în oraş seara, la lumina torțelor. Locuitorii se sfărmau s-o vadă, să-i atingă măcar calul.
În curând ea conducea soldații săi la asaltul fortărețelor ocupate de englezi, dar fu rănită de arbaletă la umăr. Englezii înfrânți au fost alungați. Franța reînvie. În grandioasa catedrală de la Reims, delfinul Charles este sfințit rege de către arhiepiscop. Numeroase oraşe sunt eliberate şi primesc regele.
Dar în curând regele ascultă de consilierii săi invidioşi pe succesele militare ale Ioanei. El îi dă puțini soldați, iar într-o zi încercând să elibereze Compiegne, Ioana este făcută prizonieră şi dată englezilor. Atunci începu supliciul său care dură mai mult de un an. Tânăra era închisă într-o carceră întunecoasă la Rouen, păzită de soldați care o înjurau. Episcopul Pierre Cauchon, prietenul englezilor o interogă mult timp încercând să o facă să treacă drept o creştină rea şi o vrăjitoare.
Dar ea a fost condamnată încă dinainte pentru că regele Charles al VII-lea celui căruia Ioana i-a redat o patrie, nu a făcut nimic concret ca s-o elibereze. La 30 mai 1431, în piața Vieux-Marche la Rouen, ea fu legată pe rug, 800 de soldați englezi o încadrau. Mulțimea plânge, soldații plâng. Ioana moare demnă, nu avea nici 20 de ani.
O simplă cruce metalică, în piața cu rugul, aminteşte locul supliciului Ioanei d’Arc. În 1979, Rouenul i-a dedicat o biserică căreia arhitectul Louis Arretche i-a dat forma unei carene de navă răsturnată.
Ca să rămân la femeile care au scris istoria Franței ne îndreptăm spre Falaise, locul naşterii celei mai strălucitoare personalitați ale Normandiei, cel care i-a cucerit pe englezi: Guillaume Cuceritorul.
Despre mama lui, Arlette, fiică din popor, am mai scris. Tânăra fată spăla haine în compania altora, aproape de fântâna şi spălătorul aflate în vecinătatea castelului lui Robert Magnificul. Când acesta o văzu se îndrăgosti brusc şi o ceru tatălui său, tăbăcarul. Cronicarul spune că Arlette consimți cu condiția să fie primită la castel ca o doamnă.
În timpul nopții de dragoste ea avu un vis profetic. „În timpul visului meu, un arbore ieşea din mine, atât de mare, atât de lung, atât de drept, de minunat că atingea cerul, acolo, deasupra noastră. Umbra sa întuneca toată Normandia şi marea şi marele pământ englez”.
Când sorocul veni, Arlette aduse pe lume, în 1027, acest fiu care a întrupat visul ei: Guillaume Cuceritorul.
Un cadru visat pentru turismul verde este Elveția normandă. Această denumire are savoare de clişeu turistic, dar asemănarea este de netăgăduit ca şi când natura s-a amuzat încercând să recreeze, la mai puțin de 400 de metri altitudine peisaje alpine. Adică păşuni cu flori, culmi plantate cu arbori, defilee stâncoase cu piscuri vertiginoase, văi parcurse de cursuri de apă: chiar vacile pot fi întâlnite, dar ele sunt normande.
Iubitorilor de flori le prezint grădina lui Claude Monet de la Giverny sau paradisul maestrului impresionist. Aici el a pliat natura capriciului său  amenajând un loc normand împrejmuit unde de primăvara până toamna înfloresc toate florile creaţiei. Apoi, de cealaltă parte a drumului din Roy, pictorul deturnează cursul râului Epte pentru a crea bazinul „Nympheas” cu arbori de toate speciile.
Încerc un sentiment de regret că n-am putut onora invitația soției maestrului Louvel, gazda mea şi anume să merg cu dânsa la casa ei părintească, în Bretagne şi la o plimbare pe mare, cu barca de pescuit.
Lăsăm în urma noastră Veules-les-Roses, mica stațiune ascunsă de vegetația luxuriantă, preferata lui Victor Hugo, cu case vechi, medievale și ne îndreptăm spre Caen pe șoseaua care trece prin Trouville și Deauville, considerat al 21-lea sector al Parisului.
La orele serii onorăm invitația la cină la un pictor, prieten al gazdelor mele, inspector de limba franceză, bun cunoscător al județului meu și al României, la care a venit un grup mare de intelectuali. Am dus și eu țuica mea, brand de Ticvani și mare mi-a fost bucuria când am văzut că soția profesorului scoate brânză românească din Maramureș pe care a păstrat-o în saramură, așa cum a fost sfatuită.
Mă simt foarte bine în compania acestor oameni prietenoși, dar mie mi se face tare dor de casă și nu mai am răbdare să stau, mă lasă cu greu să plec. Familia Louvel m-a primit ca pe un membru al familiei, am avut de la sosire cheia mea și toată ospitalitatea, fără rezerve față de o străină.
Poate și acesta este unul dintre motivele pentru care eu scriu cu atâta plăcere despre ei și locurile lor.
Vă doresc vacanțe frumoase și numai bine!

 



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *