Județul Vâlcea este o zonă turistică

Manastirea Dintr-un Lemn
Foto: Georgeta Teodorescu

Georgeta Teodorescu, București

Dragă redacție, După ce am vizitat salina Slănic Prahova şi mănăstirea Crasna, aşa cum v-am povestit în articolul din Practic Idei nr. 08/2013, am vrut să vizităm şi salina Ocnele Mari din județul Vâlcea şi alte obiective turistice din împrejurimi.
Am plecat din București dimineața devreme spre Râmnicu Vâlcea. Când am ajuns, ne-am cazat pentru câteva zile la o pensiune aflată la 2 km de salină.

Salina Ocnele Mari se află în localitatea Ocnele Mari, jud. Vâlcea în partea central-sudică a României în zona Subcarpaților Vâlcii. În apropierea salinei se află ştrandul Ocnele Mari şi, într-una dintre zilele cât am stat acolo, n-am pierdut ocazia de a face baie în apa extrem de sărată, care te mențne la suprafață, e benefică pentru sănătate, nu trebuie neapărat să fii bolnav ca să te scalzi şi să te relaxezi plutind în voie pe apă. Dacă ajungeți în zonă şi din grabă v-ați uitat costumul de baie acasă, nu vă faceți probleme, în fața ştrandului sunt o mulțime de gherete de unde vă puteți cumpăra un costum de baie din două piese sau întreg, slipuri pentru bărbați şi copii, pălării de soare, papuci de plastic şi alte lucruri necesare sau pentru distracție. Rezervele de sare de la Ocnele Mari au determinat dezvoltarea în zonă a unei comunități bazate pe exploatarea sării încă din neolitic, de când datează cele mai vechi unelte descoperite, şi anume topoarele-ciocan pentru minerit. De la jumătatea sec. al XIX-lea, exploatarea sării s-a făcut în mod sistematic, mina fiind săpată în camere cu profil ogival, în formă de clopot. La puțul Sf. Ioan cel Nou care a fost exploatat până în anul 1957 s-a folosit o instalație unică în țară, o maşină de extracție cu aburi. Din anul 1993 au început noi extracții de sare la Ocnele Mari în punctul Coceneşti, folosindu-se cele mai moderne metode de exploatare pe plan mondial. Datorită închiderii exploatării minei în aripa de vest, s-a amenajat un punct turistic subteran. Am intrat în salină cu autobuzul (în care ne-am suit chiar din fața casei de bilete) Am trecut printr-o galerie de 1.200 m, drumul durează 10 minute. Salina este amenajată la 225 m față de nivelul mării şi suprafața de vizitare cuprinde 10.000 de mp. Salina are o înălțime de 8 metri, iar temperatura ambiantă este cuprinsă între 13-15 grade Celsius. Aerosolii salini sunt foarte benefici pentru sănătate, ei contribuie la eliminarea toxinelor din organism, dezinfecția şi fluidizarea mucoasei şi ușurarea respirației. Mi-a plăcut tot ce am văzut în salină, un adevărat orăşel subteran. În stânga, cum intri în salină, pe lângă pereți sunt câteva nişe amenajate cu mese şi scaune confecționate din buşteni de lemn unde, te poți aşeza să te odihneşti sau să citeşti pe panourile aşezate în fața lor despre istoria locurilor. Pereții salinei au un model superb cu linii, alternând alb şi negru. În salină există şi o biserică sfințită, cu altar, catapeteasmă şi icoane, (cea mai mare biserică subterană din România) unde ne-am oprit şi ne-am recules câteva momente. Am mai văzut amenajate spații de tratament, locuri de joacă pentru copii, terenuri de fotbal, tenis, baschet, badmington, masă de biliard, un cinematograf, o cramă, restaurant, cofetărie, magazine de suveniruri etc.

Am vizitat apoi schitul Iezer situat pe valea Cheia în apropiere de Băile Olăneşti. Acest schit este considerat unul dintre cele mai izolate centre monahale din nordul Olteniei. Primii săi ctitori sunt voievozii Radu (1377–1383) şi fiul său Mircea cel Bătrân, care au ales acest loc ocrotit de munți înalți ca adăpost sigur în fața duşmanilor. Cu trecerea timpului schitul s-a degradat şi a fost refăcut de Mircea Ciobanul împreună cu soția sa, doamna Chiajna, fiica domnitorului Petru Rareş. Între anii 1552-1553 s-a construit biserica din piatră cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. În decursul vremurilor schitul s-a degradat, iar în anul 1700 era pustiu şi surpat. Schimonahul Antonie, născut din părinți aromâni vine în Țara Românească în anul 1648 şi se stabileşte la Râmnicu Vâlcea îndeletnicindu-se cu comerțul. La vârsta de 64 de ani alege calea monahală, se stabileşte la schitul Iezer, donează toate economiile şi, împreună cu episcopul Ilarion reconstruieşte biserica şi chiliile dintre care unele mai există şi azi în partea de apus a bisericii. După refacerea schitului, Antonie se retrage în pustie, trăind într-o peşteră pe care şi-a săpat-o singur în stâncă, până la moartea sa în anul 1726. Sfintele moaşte ale lui Antonie sunt păstrate în paraclisul cel nou al schitului, aflat în stânga bisericii. În anul 1946 schitul a fost repopulat cu maici aduse de la mănăstirea Sărăcineşti, s-au adus îmbunătățiri bisericii şi clădirilor vechi şi s-au adăugat anexele gospodăreşti. Între anii 1982-1983, cu cheltuiala Episcopiei se reface clădirea de pe latura sudică a ansamblului mănăstiresc, iar între anii 1996- 1999, cu sprijinul Guvernatorului Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, s-a construit o nouă biserică, mai încăpătoare având hramul închinat Schimbării la față a Domnului şi sfântului cuvios Antonie de la Iezer.

De la schitul Iezer am plecat către schitul Pahomie, pe un drum de munte îngust, am stat cu sufletul la gură, înaintea noastră erau două maşini care au menținut ritmul de mers, încet şi atent, până am ajuns sus la Izvorul Frumos care țâşneşte de sub steiul de stâncă pe care este clădită biserica cu hramul Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. La poarta schitului, un călugăr cu o găletuşă în mână care culesese fructe de pădure, ne-a spus că noi, femeile, să luăm de acolo câte o pelerină (prevăzută cu glugă) să ne acoperim corpul şi apoi să urcăm scările către schit. Întemeietorii schitului sunt Pahomie monahul şi Sava Haiducul (în anul 1520) sub numele Schitul Pahomie de la Izvorul Frumos. Se presupune că, acest Pahomie nu ar fi altul decât marele ban Barbu Craiovescu (ctitorul mănăstirii Bistrița), iar Sava Haiducul este căpitanul de oaste Sava. Biserica a fost construită sub o stâncă ce o acoperă în proporție de 70%. În 1684 schitul a fost reparat de Constantin Brâncoveanu, descendent al familiei Craiovenilor. Din anul 1880 schitul a fost părăsit, iar în 1952 s-a reclădit biserica în forma ei inițială cu zidari din Costeşti şi tâmplari din Bărbăteşti, pictată de Stan Hermeanu în 1956 şi sfințită la 30 septembrie în acelaşi an. Cu timpul, pictura s-a deteriorat şi a fost refăcută în 1997 de ierodiaconul Popa Nicolae din Perişani.

Mănăstirea Govora
Foto: Georgeta Teodorescu

În altă zi, am plecat spre Băile Govora şi am vizitat Mănăstirea Govora (de maici) cu hramul Adormirea Maicii Domnului, situată la 6 km de Băile Govora în comuna Mihăieşti, jud. Vâlcea. Biserica a fost ctitorită în vremea lui Vlad Dracul. Pictura bisericii este lucrată în frescă, în stil brâncovenesc şi a fost executată între anii 1711-1712 de zugravii aparținând şcolii de la Hurez. Icoana Maicii Domnului (făcătoare de minuni) datează din anul 1530 şi a fost zugrăvită într-un atelier local în stil iconografic bizantin. La mănăstirea Govora a fost instalată o tiparniță dăruită de Sf. Petru Movilă de la Kiev, acest lucru făcând ca mănăstirea să se înscrie pentru totdeauna între mănăstirile de cultură din țara noastră. Între 1636-1642 în tiparniță s-au tipărit „Psaltirea”, „Pravila Mică” şi „Pravila de la Govora”, aceasta fiind prima carte de lege în limba română, tradusă din slavonă de călugărul Moxa. Meşterul tipograf era cuviosul Ieromonah Meletie Machedoneanu, venit de la Kiev care a devenit ulterior egumenul mănăstirii Govora.

Ne-am continuat drumul spre Mănăstirea Dintr-un Lemn (de maici) situată la 12 km nord de Băbeni pe valea Otăşăului în comuna Frînceşti, separată prin dealurile vecine de mănăstirile Surpatele şi Govora. Potrivit unei tradiții locale, aşezarea monahală de la Mănăstirea dintr-un Lemn ar fi luat ființă în sec. XVI-lea, prin ridicarea în acest loc a unei bisericuțe de lemn din materialul unui singur arbore secular (stejar), bisericuță ridicată în cinstea Icoanei Maicii Domnului, icoană ce se păstrează şi acum în biserica de piatră din incinta de jos a acestei mănăstiri şi reprezintă cel mai valoros obiect istoric şi de artă al mănăstirii. Icoana, înaltă de 1,50 metri, lată de 1,10 metri şi având o înfățişare foarte veche, a trezit curiozitatea unor renumiți cercetători de artă bisericească. În anul 1929, Andrei Grabar, de la Universitatea din Strasbourg, vizitând mănăstirea, a studiat icoana şi a identificat-o ca fiind pictată în sec. al IV-lea la mănăstirea Theothokos din Grecia, după Apostolul Luca, de la care, cum spune tradiția veche, se mai păstrează trei exemplare la fel ca acesta. După A. M. Muzicescu, se pare că icoana a fost lucrată înainte de 1453 la Bizanț sau Muntele Athos. Bisericuța din lemn este lucrată în bârne groase de stejar încheiate în coadă de rândunică, are o formă dreptunghiulară, cu absida altarului decroşată, lungime totală 13 metri, lățime 5,50 metri şi înaltă de aproximativ 4 metri. La exterior este înconjurată de un brâu în torsadă, săpat în grosimea lemnului, cu un pridvor deschis, fără turlă.

De aici, am făcut cale întoarsă şi după 3 km ne-am oprit la mănăstirea Surpatele din comuna Frânceşti, satul Surpatele. Prima biserică a fost ctitorită aici în anul 1520 în timpul lui Neagoe Basarab, de preotul Frâncu Drăgoescu împreună cu fiii săi Tudor şi Stanciu. Biserica actuală, cu hramul „Sfânta Treime” a fost construită din temelie între anii 1703- 1706 de Doamna Maria, soția Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu. La mănăstire au funcționat ateliere bisericeşti, iar scriitorul şi muzicologul Anton Pann a activat ca profesor de muzică şi traducător de cărți religioase. În a doua jumătate a sec. XIX, mănăstirea a suferit din cauza cutremurelor şi alunecărilor de teren, maicile s-au mutat la Mănăstirea Dintr-un Lemn şi a rămas părăsită timp de 57 de ani. În anul 1926, cinci maici de la Mănăstirea dintr-un Lemn vor să reînvie viața monahală de la Surpatele şi, cu sprijinul Comisiei Monumentelor Istorice se restaurează întregul complex monahal, amenajându-se şi chilii pentru 17 maici. Biserica se remarcă printr-o catapeteasmă şi uşi sculptate în stil brâncovenesc şi o frumoasă icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni. De aici, am pornit spre mănăstirea Arnota.

În drum spre mănăstire, ne-am oprit să vizităm Rezervația Naturală Muzeul Trovanților pe DN67 la intrare în satul Costeşti comuna Oteşani. Muzeul s-a înființat în anul 1996 prin inițiativa unui colectiv de la Muzeul de Geologie şi Geofizică București şi, în 2005 a devenit rezervație naturală şi este administrat de Asociația Kogayon, organizație nonguvernamentală de protecție a mediului care are sediul în localitate. Trovanții sunt numiți pietre vii sau pietre care cresc, localnicii spun despre ele că sunt supranaturale sau că sunt dovada unei civilizații extraterestre. Oamenii de ştiință spun că acestea ar fi concrețiuni sferoidale grezoase formate în urmă cu 6 milioane de ani prin cimentarea nisipului datorită activității seismice. Termenul de „trovant” a aparut prima dată în lucrarea „Terțiarul din Oltenia” a naturalistului Gheorghe Murgoci şi este specific literaturii geologice române.

Când am ajuns sus, la mănăstirea Arnota, de pe platou  am  admirat peisajul în toată splendoarea lui, se vede şi cariera de calcar Costeşti. Mănăstirea Arnota cu hramul Sfinții Mihail şi Gavriil este situată la 56 km de oraşul Rm. Vâlcea pe teritoriul comunei Costeşti la o altitudine de 840 metri. Biserica mănăstirii este mică, are o linie simplă şi a fost ridicată din temelii de către domnitorul Matei Basarab între anii 1633- 1634 şi atestată documentar în anul 1636. Se spune că, după o luptă grea cu turcii şi pierdută, Matei Basarab s-a retras în munți să se adăpostească de urmărirea turcilor şi  a ridicat această biserică. În jurul bisericii a mai construit clădiri pentru călugări, precum şi clopotnița de la intrarea în incintă. De-a lungul vremurilor biserica s-a degradat de mai multe ori şi a fost reparată. Uşa bisericii a fost refăcută de către Constantin Brâncoveanu şi este sculptată în lemn de castan. Picturile şi frescele au fost zugrăvite de mari meşteri  ai veacurilor XVII- XVIII de Stroe din Târgovişte şi Ioaniche. În pronaosul bisericii se află mormântul lui Matei Basarab şi mormântul tatălui său, vornicul Danciu care, inițial fusese înmormântat la Alba Iulia. Între anii 1954-1958 aşezământul monahal a fost consolidat în întregime şi s-au introdus instalații de apă şi încălzire. După anul 1999, Arnota a devenit mănăstire de maici.

De la Arnota am coborât spre Mănăsirea Bistrița aflată în satul Bistrița comuna Costeşti, jud. Vâlcea. Are hramul „Adormirea Maicii Domnului” şi a fost ctitorită de boierii Craioveşti între 1492-1494. În 1509 mănăstirea a fost distrusă din temelii de către Mihnea Vodă care lupta împotriva Craioveştilor şi a fost refăcută în timpul lui Neagoe Basarab tot de boierii Craioveşti. Tot din timpul lui Neagoe Basarab mănăstirea adăposteşte moaştele Sfântului Grigore Decapolitul, aduse de Craioveşti din Serbia în anul 1497. După cutremurul din 1810 mănăstirea a fost rezidită între anii 1846-1855. Picturile interioare sunt făcute de maestrul Gheorghe Tătărăscu. În complexul monahal s-a instalat prima tiparniță din Țara Românească, a ieromonahului Macarie precum şi o legătorie de cărți bisericeşti. “Liturghierul slavon” al călugărului Macarie este prima carte tipărită pe pământ românesc. Până în 1948 aici au funcționat diferite şcoli pentru fete şi o şcoală normală pentru institutoare. A existat şi un atelier pentru confecționat covoare persane. În anul 1959 mănăstirea a fost desființată şi abia în anul 1984 prin străduința Preasfințitului Gherasim se revigorează viața monahală, se reorganizează un centru de conservare a bunurilor de patrimoniu, icoane şi cărți. În incinta mănăstirii s-a deschis în 2003 un Muzeu al tiparului şi cărții bisericeşti vâlcene precum şi un atelier de pictură bisericească neobizantină. Cu bine!



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *