M-a impresionat Parisul, cu muzeele și strălucirea lui

Foto: Marin Toma

Marin Toma, București

Dragii mei,
Cine a spus că Parisul este „orașul de lumină“, nu a greșit cu nimic, pentru că dacă ești în vacanță și-l vezi, constați că emană, la propriu și la figurat, strălucirea care te încântă, din mai multe puncte de vedere: vizual, mental, cultural, muzical, literar, comportamental, istoric etc. Așa l-am perceput eu, atât ziua cât și noaptea, în toată perioada sejurului.
Taxiul pe care l-am luat când am ieșit din aeroportul Charles de Gaulle, ne-a dus cu viteză, aproape o jumătate  de oră, până am ajuns în centrul orașului și am coborât cu bagajele la hotelul de pe bulevardul Garibaldi, unde aveam rezervarea făcută de la București, dar trecând pe lângă Turnul Eiffel, superb iluminat în culori alternative albe și albastre, de sus până jos, în cinstea unei sărbători a Uniunii Europene.
A doua zi, după micul dejun, am plecat pe jos spre Domul Invalizilor, pentru că am convenit cu familia ca vizitarea Parisului să o facem cu piciorul fiindcă din goana mașinii, multe lucruri demne de văzut ne-ar putea scăpa. De asemenea, să luăm pliante, hărți, albume de la toate obiectivele turistice pe care le vom vizita, pentru a ne aduce aminte mai târziu de ceea ce am văzut.
Poziția hotelului fiind în apropiere de Câmpul lui Marte (Champs de Mars), ne-a permis să vedem aproape toate obiectivele turistice din împrejurimi, care n-au fost puține. Am trecut pe lângă impresionanta Școală Militară, înființată încă din secolul al XVIII-lea, cu cele două clădiri impunătoare cu un etaj, care fiecare au pe frontispiciu arma la care se pregăteau ofițerii și anume: Artilerie și Cavalerie. Aici s-a instruit și a devenit locotenent la 16 ani cel care avea să devină împăratul Napoleon.
Poziționată în fața imensului parc Champs de Mars este statuia ecvestră a mareșalului Joffre, care a condus trupele franceze la victorie în 1914, în bătălia de la Marna, când trupele germane au vrut să încercuiască și cucerească Parisul. Am avut timp să admirăm și să facem poze edificiilor și statuii, apoi ne-am continuat drumul, ca după câteva sute de metri, să ajungem în fața Domului Invalizilor.
Complexul de clădiri, construit la inițiativa regelui Ludovic al XIV-lea, în anul 1670, ca loc de refacere și relaxare a militarilor răniți ori veterani, având 15 curți, fiind funcțional și în prezent în aripa ce nu a fost transformată în muzeu, își dispută locul al doilea ca înălțime cu bazilica Sacre Coeur, primul fiind de departe Turnul Eiffel.
Am intrat într-o curte imensă, care în interior, de-a lungul gardului are un șanț de apărare, tăiat de o alee placată cu cuburi din gresie cu latura mai mare de 50 de centimentri, pe care am mers până am intrat pe sub o arcadă într-o curte interioară, ce are înșirate câteva zeci de țevi de tun din bronz. Am trecut de ele într-o altă curte, mai mică unde într-o latură a clădirii sunt niște scări ce duc la etaj. Noi însă am și intrat în Muzeul Armelor, cel mai mare din lume. Tot aici mai sunt Muzeul Militar al Franței, Muzeul Hărților, Muzeul de Istorie Contemporană.
Am admirat manechinele de circa 50 cm înălțime, ce stau pe rafturi, echipate cu cele mai diverse uniforme și accesorii pe care le-a avut armata franceză mai ales în perioada napoleoniană, am trecut prin celelalte muzee, cu mențiunea că figura dominantă în perioada ultimului război este cea a generalului de Gaulle și am mers să vedem mormântul lui Napoleon.
În Biserica Domului, construită odată cu întreg complexul, într-un sarcofag de porfir roșu, ridicat pe un soclu de granit verde, se află rămășițele lui Napoleon, considerat cel mai mare geniu militar al Franței, care a cucerit aproape toată Europa, conducând efectiv armata sa în marile bătălii ce le-a purtat.
Am trecut pe lângă mormintele fraților, al fiului lui Napoleon ca și ale celorlalți generali înmormântați în Dom, dar nu alături de împărat și am ieșit pe esplanada de sud, pe care ne-am plimbat puțin și am plecat spre Sena.
Am mers spre casă pe malul Senei, un râu lat pe care circulă vaporașe de croazieră cu câte 8 sau mai multe locuri, mai puține ambarcațiuni mici și ne-am oprit la interesantele tonete ale faimoșilor anticari de unde am cumpărat câteva mici cadouri.
Vizitarea Turnului Eiffel seara, este o provocare, fapt pentru care am stat la coadă la bilete și prin marea de oameni ne-am strecurat în liftul cu care am urcat la etajul doi. Panorama Parisului noaptea este superbă, cerul spuzit de stele se reflectă pe pământ, diferența fiind dată de luminile strălucitoare de la obiectivele turistice importante ca și de stelele terestre, cu raze radiale formate din bulevardele care fac legătura între marile piețe ale orașului. După ce am văzut panorama capitalei și buticul în care se intra prin două laturi opuse, am urcat la etajul trei, unde se află și biroul inginerului Eiffel în care acesta sta la taclale împreună cu fiica sa și cu Edison. De pe cele patru laturi ale platformei, se vede marea de lumini până la marginea orizontului.
Despre turn se cunosc, în general, foarte multe, că a fost construit în perioada 1887-1889 în cinstea Expoziției Universale de Gustav Eiffel, cu toate obiecțiile de rigoare din partea unor personalități ale vremii, că are o greutate, după unii de 7.000, după alții de 10.000 de tone, că este înalt de 300 de metri, fără antenă, că atâta vreme cât a trăit, constructorul a urcat zilnic numai pe scări până la biroul său, dar ce nu se prea știe este faptul că barele de oțel folosite la ridicarea edificiului au fost fabricate la Reșița, iar marele hotel Traian din Iași a fost terminat în 1882, după planurile părintelui Turnului Eiffel.
În ziua următoare am pornit pe același drum și în dreptul Școlii Militare, am făcut la stânga pe Câmpul lui Marte spre turn și mi s-a deschis în fața ochilor imaginea unui spațiu de peste 800 de metri, pe care se află două alei mărginite de copaci. Tot terenul este acoperit cu gazon și straturi cu flori, dar nicăieri nu am văzut prohibitivul și amenințătorul: „Nu călcați pe iarbă!“
La câteva zeci de metri, picioarele turnului mărginesc o suprafață dreptunghiulară, cu harta Europei desenată pe ciment și cu contururile țărilor componente. Cu albastru sunt vopsite țările care fac parte din Uniunea Europeană, celelalte având alte culori. Curios, îmi regăsesc țara pe hartă, în culoarea europeană.
Am trecut printre picioarele podului, pe lângă sutele de oameni dornici să urce, ca și în seara precedentă și mai mereu și ne-am conformat anunțurilor în franceză și engleză care ne îndemnau să fim atenți la hoții de buzunare și am luat-o pe chei, în direcția muzeului Orsay.
Deja ne obișnuiserăm cu masivitatea clădirilor pe lângă care treceam, așa că, inițial nu mi se părea prea impresionant muzeul, dar când ne-am apropiat am văzut că este o construcție mare de formă paralelipipedică, cu câteva ferestre uriașe pe latura mai lungă dinspre bulevard și un ceas mare de gară, pe fronton. Aveam să aflu că transformarea în muzeu a presupus construirea a patru etaje, în interior, cu peste 80 de galerii, în care sunt pânze semnate Renoir, Manet, Monet, Delacroix, sculpturi, mobilă, dar și fotografii.
Până să intrăm, m-a șocat o placă discretă prinsă pe perete, din care rezulta că în 1945, această gară a fost punctul terminus pentru toți deținuții francezi eliberați din lagărele de exterminare naziste.
Cu gândul ancorat în trecut, am intrat în clădirea transformată în muzeu, din vechea gară rămânând în interior numai structura din grinzi uriașe de oțel, care susțin acoperișul semicilindric și uriașele ferestre. În galeriile de artă, ne-am pierdut de admirație în fața pânzelor unor maeștri francezi ai impresionismului secolului al XIX-lea și menționez numai „Olympia“ lui Monet, „Clasa de dans“ a lui Edgar Degas, „Tahitiene pe plajă“ a lui Paul Gauguin, iar la etajul al treilea am vizionat o expoziție de artă africană, numai piese sculptate în abanos.
Ziua a trecut și în următoarea ne-am propus să mergem la multvestitul Luvru, familiar nouă din romanele lui Dumas. De data aceasta am schimbat traseul și am mers pe cheiul Senei până la podul Alexandru al III-lea pe care l-am traversat, dar nu înainte de a ne uita în spate, unde departe, se vedea Domul Invalizilor și în față o arteră de circulație care se oprește în Champs Elysees.
Cei peste 100 de metri ai podului i-am parcurs fără să ne fie frică de mașinile care circulă în ambele sensuri pe lățimea de 40 de metri și nici că am cădea în apă de la 6 metri înălțime. Piatra de temelie a fost pusă de țarul Nicolae al II-lea în 1896, care i-a dat numele tatălui său și a fost inaugurat cu prilejul Expoziției Universale. Din toate podurile care traversează Sena, este considerat ca fiind cel mai frumos, datorită decorațiunilor, reprezentând cai înaripați, figuri mitologice, felinare, dar de mare distincție sunt cele patru statui aurite aflate pe soclul de 17 metri de la capetele lui.
În apropiere se află Place de la Concorde, spre care ne-am îndreptat și am rămas surprinși de vastitatea ei și de obeliscul egiptean din mijloc. Ne-am apropiat de el și am făcut niște fotografii, în același timp amintindu-ne de renumele pieței, sinistră într-o anumită perioadă când s-a numit Piața Revoluției și aici a fost montată ghilotina aducătoare de moarte pentru mii de oameni, unii din ei iluștri ca Regele Ludovic al XVI-lea, Regina Maria Antoaneta, Robespierre, Danton. Tentat să cred că monumentul din centru a fost luat ca trofeu de Napoleon în campania din Egipt, am aflat că de fapt, i-a fost dăruit regelui Louis Philippe în 1836 de guvernatorul Egiptului Mohamed Ali.
Am traversat piața și am intrat în grădinile Tuilerie, amenajate pe locul castelului cu același nume, demolat în urma unui incendiu, dar și pentru că făcea concurență vecinului său Luvru, aflat la mai puțin de un kilometru.
Am parcurs aleea din centrul parcului, mare cam cât Cișmigiul și am văzut în fața noastră imensul palat. Îl cunoșteam din cărțile majorității scriitorilor care l-au descris, dar nu mi-am putut închipui că este atât de mare. În formă de U, are cele două brațe lungi de aproximativ un kilometru, între care stau lejer Galeria Carusel, Arcul de Triumf de la Caruselul ocolit de cele două artere rutiere circulate, Piramida de la intrarea principală, toate la distanțe mari una de cealaltă.
Am trecut pe sub micul Arc de Triumf și am traversat pe la trecerea de pietoni strada pe lângă rond, atenți la mașinile care intră și ies pe porțile palatului, practicate cam de pe la mijlocul celor două laturi, de o parte și de alta. Ne-am apropiat curioși, apoi am intrat în mult contestata, aprobata, comentata, refuzata și în cele din urmă construita piramidă din oțel și sticlă, al cărei amplasamentdă un aer vetust palatului, dar prin care se face intrarea în el.
Despre celebrul muzeu Luvru s-au scris și se vor scrie multe volume, ca și despre expozițiile tematice, cu caracter permanent sau temporar, găzduite pe patru nivele, din care voi menționa numai câteva mai importante: la subsol Sculptura franceză, Sculptura italiană, Sculptura din Grecia preclasică, la parter Sculptura fanceză din secolele V-XIX, Obiecte de artă din Mesopotamia, Iran și Levant, Antichități romane, grecești și etrusce, Sculptura din Europa de Nord și altele, la etajul unu obiecte de artă din perioada medievală a Franței, picturi franceze, italiene și spaniole, iar la etajul doi pe lângă picturile franceze se află și unele germane, flamande, și olandeze. Fiecare latură a palatului are câte o denumire; Richelieu sau Denon, cele lungi și Sully cea scurtă.
Am luat un exemplar dintr-un ghid francez, care se găsesc la discreție pentru vizitatori în limbile franceză, spaniolă, engleză, germană. Ne-ar fi trebuit peste o săptămână să vedem toate sălile și exponatele, așa că am optat pentru etajul unu, picturi franceze și italiene. Hotărâtor a fost faptul că aici se află Gioconda lui da Vinci, așa că am intrat în coloana de vizitatori și am plecat să vedem galeria.
M-a impresionat prima sală prin care am trecut, denumită Sala manejului și am încercat să-mi închipui exercițiile de călărie pe care le făceau capetele încoronate și rudele lor apropiate. Mai departe am trecut prin săli lungi, cu acoperișul semirotund, aurit sau nu, cum este galeria d’Appolo, prilej de a vedea bogăția de tablouri care însă prin numărul lor imens fac să scadă interesul față de multe picturi și ne-am mai oprit doar în fața celor care ne-au reținut atenția prin colorit, mărime sau autori; printre ele „Libertatea conducând poporul“ al lui Delacroix, „Papa Paul al III-lea“ și „Omul cu mănușă“ ale lui Tițian, „Baltasare Castiglione“ al lui Rafael.
Coloana de oameni din care făceam parte s-a subțiat pentru a intra pe ușa unei camere speciale în care blițurile strălucesc mereu, semn că am ajuns la Mona Lisa. Un tablou de dimensiuni mijlocii, asigurat cu sticlă, în fața căruia la câțiva metri este un cordon din catifea, păzit de un om în uniformă, după ce un om din mulțime, cu câțiva ani în urmă, a tăiat pânza cu cuțitul. Am privit din mai multe unghiuri și i-am studit zâmbetul enigmatic, după care ne-am întors să ieșim. Pe peretele opus Giocondei, trona o altă pânză, mare ca dimensiune, „Nunta din Cana“ a lui Veronese.
Am plecat din Luvru cu părerea de rău că timpul nu se poate extinde pentru a vedea toată reședința regilor Franței într-o singură zi și ne-am îndreptat spre hotel.
Cititorilor revistei le doresc multă sănătate, tot binele din lume și să ajungă măcar o dată la Paris. Promit să revin cu impresii din strălucitoarea capitală a Franței care ne-a cucerit!



One thought on “M-a impresionat Parisul, cu muzeele și strălucirea lui

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *