Reguli pentru cultura crinilor

genul Lilium
Foto: Gheorghe Cojocaru

Gheorghe Cojocaru, Drăgănești-Olt, jud. Olt

Dragi prieteni, Aspectul și frumusețea florilor este o caracteristică a fiecărei specii, având particularități care ne conving să le apreciem și să le îndrăgim. În cadrul diversității lor, iubitorii cu greu pot face un top.
Am ales să vă prezint unele aprecieri despre speciile de crini, cuprinse sub denumirea botanică de Lilium. Am mai scris despre crini în numărul 10 din 2009, la pag. 86. Acum când colecția mea s-a diversificat, aduc noi completări și vă recomand câteva reguli utile de care veți ține seama în cultura crinilor. Genul de flori Lilium are originea în multe zone de pe glob, începând cu Extremul Orient și Asia Centrală, până în America și Europa. Cuprinde foarte multe specii cu comportamente diferite după zonele din care provin. Toate sunt specii perene cu bulbi solzoși și tulpini drepte îmbrăcate în frunze. Florile sunt tipice acestui gen de plante, dar au culori și forme particulare fiecărei specii. Unele sunt parfumate, altele sunt fără miros, dar prevalează forma, culoarea și aspectul. Floricultorii le-au clasificat atât după aspectul florilor cât și după origini. După cum sunt florile întâlnim: a) Specii cu floarea trompetă și perpendiculară pe ax, ca de exemplu la L. candidum (crinul fecioarei), L. longiflorum (crinul Paștelui), L. regale (crinul imperial), L. auraticum cu bulbi galbeni și flori albe cu dungi și puncte. b) Specii cu florile cu codițe lungi (lung-pedunculate), larg deschise și poziție pendulă (atârnătoare) față de ax, cum sunt L. speciosum cu 8-10 flori mari, sau L. tigrinium (crin tigrat) sau L. superbum originar din America de Nord, cu tulpini înalte și flori roșii. c) Specii de crini cu flori cupă, îndreptate în sus, cum este crinul portocaliu (L. aurantiacum) și L. bulbiferum cu flori roșii – L. bicolor Lolly Pop etc. d) Specii de crini cu flori tubulare, lungi și larg deschise – o categorie neinteresantă floristic, ca Lilium canadense,
L. martagon sau L. amabile. O altă clasificare după origini și hibrizi cuprinde: 1. Hibrizi asiatici – un grup numeros cu flori mari de diferite forme și culori. 2. Hibrizi martagon cu flori mici și varietăți puține. 3. Hibrizi orientali cu flori mari ca un castronaș, cum sunt crinii Stargazer, Imperial Silver, Tiger etc. 4. Hibrizi candidum cu 3 flori galben-crem și parfumate, cu antere roși. 5. Hibrizi americani din specii americane, ca de exemplu L. pardalinum cu flori piramidale. 6. Hibrizi trompetă cum sunt African Queen, Black Dragon. Mulți cultivatori amatori consi-deră crinul drept plantă dificilă. Dacă solul nu este bine drenat, bulbii putrezesc. În prezent s-au creat hibrizi care au vigoare și rezistă la boli. Mulți crini se pretează să fie crescuți în ghivece mai ales că sunt și crini pitici, dat sunt și specii cu înălțimi mari (uriași) de peste 2 m (L. triumphador). Bulbii de crini sunt pereni, solzoși și cu disc bazal care reprezintă de fapt tulpina modificată și compactată. Solzii reprezintă, de asemenea, frunzele modificate care depozitează hrana pentru tulpina aeriană și pentru flori. Trebuie să aveți în vedere că bulbii au nevoie să-și păstreze intacte rădăcinile și turgescența solzilor și niciodată să nu fie expuși uscării în timpul sortării și stocării. Imediat ce ați scos bulbii, îi veți acoperi cu turbă, nisip sau alt material reavăn. Bulbii trec printr-un repaus biologic care trebuie respectat și totodată au nevoie să treacă printr-o perioadă de frig, în condiții naturale de -1 până la -2 grade Celsius, când nu sunt condiții de încălzire. O temperatură mai ridicată conduce la reducerea numărului de flori și chiar uscarea lor în teacă. Cultivarea bulbilor de Lilium în octombrie-noiembrie este mai favorabilă decât primăvara. Pentru înflorire crinii au nevoie de zile luminoase lungi, specifice lunilor iunie-iulie. Aveți în vedere că excesul de umezeală (băltirea) dăunează rădăcinilor și bulbilor. Crinii nu suportă calcarul (o excepție este L. aurantiacum). Din experiență proprie vă recomand să nu îngrășați terenul cu bălegar, acolo unde cultivați crini, căci bulbii pot putrezi. Îngrășarea se face în anii anteriori. Nici pământul negru de florărie pentru ghivece nu este prea bun pentru crini, deoarece menține umiditatea și favorizează putrezirea rădăcinilor și a discului bazal. Pământul să fie grunjos și nisipos. Bulbii se scot și se separă la 3-4 ani și numai în perioada de repaus vegetativ, anume când tulpinile încep să se usuce (adică toamna) când se face și replantarea lor imediat. Solzii nu trebuie să se desprindă de disc. Excepție de plantare este la crinul fecioarei (L. candidum) sau zambac, la care separarea se face vara în august, pentru a da posibilitatea să-și formeze o rozetă de frunze până vine frigul, cu care iernează bine. Plantarea pe soiuri, după mărimea bulbilor și înălțimea speciilor, în grupuri, face o cultură uniformă și atrăgătoare. Plantarea de toamnă a bulbilor se face la adâncimea de 15-20 cm cu nisip grosier la fundul gropii. Înmulțirea crinilor este posibilă și prin butași de solzi, cum este la zambac, butași de tulpină și de frunze, cum este la crinul regal – în condiții de seră și temperatură de 18-20 grade Celsius. Unele specii se înmulțesc și prin bulbi aerieni ce se formează la subsoara frunzelor, cum este la L. tigrinium și L. bulbiferum. Recoltarea florilor de crin se face când primul boboc a crăpat și își expune culoarea fără a fi deschis. Florile de crin sunt o podoabă a grădinilor, dar și în ghivece, mai ales dacă sunt și parfumate. De mii de ani, florile de crini au fost utilizate în ceremoniile religioase fiind o plantă dedicată zeiței frumuseții. Crinul alb este simbolul purității și al inocenței. Este floarea Fecioarei Maria. În zodiacul florilor crinul este Balanță. În grădini, ori în ghivece, merită să aveți câțiva crini de care vă veți bucura mult! Dragi cititori, iarna, când multe flori sunt într-un repaus vegetativ, putem admira și specii care au aspect decorativ în acest sezon și sunt atrăgătoare mai ales prin frunziș. Am crescut mai de mult un crin cu frunze verzi, late, groase și cărnoase, cu reflexe cenușii și cu perișori pe margine care, se pare, are o vegetație continuă. În lunile noiembrie-decembrie și chiar în ianuarie expune o inflorescență în vârful unei tulpini, cum se vede și în fotografia anexată. Eu l-am botezat „crinul măciucat” datorită acestei inflorescențe ca o măciucă în vârful unei tije puternice ce se ridică deasupra frunzelor cărnoase. Prin documentare am ajuns la concluzia că este o specie din familia Amarilidaceae numită științific Haemanthus (citiți Hemantus) sau popular floarea de sânge. Acest gen de plante cuprinde câteva specii, între care și Haemantus albiflos – pe care o dețin eu. Inflorescența, mărginită de bractee, cuprinde flori mici albe, din care ies staminele tot albe, dar cu anterele galben pronunțat (aurii) dispuse într-o umbrelă rotundă și densă, cu aspect de măciucă. Este plantă perenă de interior, puțin pretențioasă, care din primăvară și până toamna, poate sta afară în loc semiumbrit, asigurându-i umiditatea. Iernează în camere, la loc luminos și cu udare redusă, unde temperatura nu scade sub 5 grade Celsius. În pământ are un bulb plat format din solzi cărnoși și rădăcini dezvoltate, dar fragile (care se rup ușor). Transplantarea și deranjarea lui se va face rar, când este nevoie de divizare, având proprietatea de a produce pui în jurul bulbului principal. Pentru divizare se scoate tot balotul cu plante, după ce ghiveciul a stat mai întâi un timp în apă pentru a înlesni căderea pământului de pe rădăcini, care altfel s-ar rupe repede. Substratul în care crește este pământ de frunze, pământ de grădină, turbă și nisip de râu. Genul Haemanthus cuprinde și următoarele specii pe care eu nu le dețin încă, dar pe care le-aș dori: H. coccineus – cu inflorescența roșu aprins ca și bracteele, H. katarine – cu flori stacojii și H. multiflorus – cu flori roșii-sângerii. În lunile de iarnă, ca de altfel în tot anul, puteți admira și arbustul decorativ Euonymus Japonicus, descris în paginile revistei cu denumirea populară de Salba Moale. Genul Euonymus are mai multe specii, despre una am scris în numărul 1/2012 al revistei, la pag. 49. Această specie ce o prezint acum o am din primăvara 2013 și am crescut-o până la sfârșitul toamnei într-un ghiveci mai greu, confecționat de mine din resturi de plăci de gresie, de 30×30 cm pe cadru metalic din cornier de 2×2 cm. Pentru iernare am adus ghiveciul într-o verandă cu lumină naturală, închisă cu geam, pentru că speciile cu frunziș persistent sunt mai sensibile la ger. Planta pe care o dețin este o specie horticolă cu frunze brodate cu galben auriu, lucioase și foarte decorative, denumită Aureomarginatus. Există și specia horticolă Albomarginatus, bordată cu alb, dar nu o dețin. Frunze bordate cu galben întâlniți și la specia E. fortunei însă aceasta este un arbust târâtor. Încă nu am încercat înmulțirea, dar m-am documentat și am aflat că se pot face butași în timpul verii cu ocazia tăierilor necesare pentru corectarea și întreținerea coroanei. Butașii din lăstari se pun la înrădăcinat în substrat format din nisip și turbă permanent umede. Se recomandă folosirea fitohormonilor de stimulare a înrădăcinării, cum este de exemplu Radistim. Dăunătorii plantei pot fi păduchii țestoși și cei lânoși, pentru care se fac tratamente preventive cu insecticide. Vă doresc o toamnă plăcută cu zile însorite și recolte bogate de tot felul pentru toți prietenii revistei Practic Idei.



3 thoughts on “Reguli pentru cultura crinilor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *