Și caii suferă de la mâncare prea multă

medic veterinar Mihai Dincă, București

Stimată redacție,

Vă expun o scurtă istorie a unui animal deosebit, care a jucat un rol esențial în dezvoltarea omenirii. Este vorba despre cal. Alătur și informații despre o boală frecvent întâlnită la acesta.

Calul, alături de câine, a fost printre primele animale domesticite de către om, iniţial erau păstrate iepele pentru muls şi ulterior omul a descoperit utilitatea calului şi în alte scopuri. Unii autori susţin că primii care au folosit caii pentru călărie au fost brahmanii din India, iar mitologia hindusă este cea care a descris primul om care a călărit un cal, Manu, Sveyambhuva sau Viraj. Caii au fost utilizaţi în toate zonele unde aceștia puteau fi îmblânziţi, Asia, Africa de Nord şi Europa.

cal
Foto: Monica Viericiu (arhiva Practic)

ISTORIE Chinezii au fost primii care au folosit şaua pentru călărie, iar alături de asirieni și persani erau cei mai buni călăreţi încă din anii 3.000 înainte de Christos. Hitiții din jurul Mediteranei au fost primii care au elaborat primul text despre îngrijirea şi creşterea cailor, scris în jurul anului 1.600 înainte de Christos şi conţine câteva sfaturi despre dresajul cailor care sunt aplicabile şi astăzi. Ei spuneau că un cal are nevoie de echivalentul a 100 de mile de galop înainte de a ajunge la viteza sa reală şi de a alerga la adevărata lui capacitate. Egiptenii au folosit și ei caii, pentru prima dată în jurul anului 1.650 înainte de Christos doar pentru trasul şaretelor de luptă. Grecii credeau că aceste animale veneau din mare, fiind o creaţie a zeului mării, Poseidon. Calul în mitologia greacă este destul de bine cunoscut, dar nu este fără echivalent, chinezii au avut propria lor versiune a centaurului, Thing-Ling, cea mai înţeleaptă dintre fiinţe şi, desigur, jumătate om, jumătate cal; centaurul este reprezentarea unui cavaler călare; calul înaripat, Pegasus, apare şi el în mitologia greacă, reprezentând un mod prin care Poseidon a încercat să le indice oamenilor sursele de apa proaspătă.

Studiile cercetătorilor au dezvăluit că originea calului actual este dată de 3 tipuri primitive: calul pădurilor, Equus caballul silvaticus, calul asiatic Prezewalski, calul tarpan. Equus caballul silvaticus sau calul de pădure avea o înălţime de cam 1,52 m, picioare scurte şi trup greoi, cântărind aproximativ 545 kg. Coama şi coada erau grele şi dese, părul de pe corp scurt. Copitele erau adaptate la mediul mlăştinos, fiind largi şi greoaie. Roba era reprezentată de fire de păr roşu amestecate cu negru. A trăit în perioada de început a Pleistocenului, urme fiind găsite în Scandinavia, datând de zeci de mii de ani.

Calul Poitevin este un cal mare, cu copite largi, picioare mari, cu smocuri groase de păr la copită şi cu coama mare şi ar putea fi considerat echivalentul modern al calului de pădure. Calul tarpan sau Equus caballus Antonius a trăit în estul Europei, până în secolul al XVIII-lea, când a început să fie domesticit. Ultimul tarpan a murit în 1880, o iapă din nordul Crimeei. Calul de tundră a trăit în nord-estul Siberiei. Avea înălţimea de 1,22-1,32 metri şi se consideră că poneiul Yakut ar putea fi descendentul direct al calului de tundră, însă acest cal nu a avut nicio influenţă asupra celui domestic de azi. Calul sălbatic asiatic sau Equus caballuls Prezewalskii Poliakov este singurul care mai există. Trăieşte în stepele din Asia Centrală.

În continuare prezint o afecţiune destul de frecventă la aceste animale, furbura sau laminita (Laminitis). Furbura este o inflamaţie aseptică difuză şi generalizată a formaţiunilor anatomice (lamina, membrana cheratogenă) de la nivelul copitei şi are o importanţă deosebită la cal prin faptul că reduce capacitatea de efort alături de tulburări generale grave. Apare de cele mai multe ori la membrele anterioare, şi destul de rar la cele posterioare, rar doar la un membru şi niciodată la membrele în diagonală sau laterale. Este o afecţiune complexă care implică schimbări în sistemul cardiovascular, endocrin, renal şi gastrointestinal şi produce schimbări în ceea ce priveşte sistemul imunologic şi coagularea sângelui, asta pe lângă problemele cauzate copitei. Boala apare în urma eforturilor susţinute şi de intensitate mare, traumatismelor, reumatism, gestaţie avansată, toxiinfecţii alimentare.

Furbura de natură alimentară este des întâlnită, deoarece se produc frecvent greşeli de alimentaţie şi de exploatare în acelaşi timp, de către proprietar sau crescător. Alimentaţia excesivă cu nutreţuri concentrate, cu furaje verzi bogate în proteină, trecerea bruscă la păşunatul pe păşuni valoroase calitativ (conţinut crescut de proteină), furaje care în tubul digestiv eliberează histidină şi din care, sub acţiunea enzimelor digestive, rezultă histamina în exces provocând autointoxicaţia histaminică, de aceea furbura este încadrată în grupa imunopatiilor alergice.

Ultima falangă, și anume osul care se află în interiorul copitei este ţinut în poziţia respectivă de un ţesut laminar care leagă peretele copitei de a treia falangă. Luăm ca exemplu unghia noastră care este „legată” de deget printr-o bucată de ţesut. Când ne lovim ţesutul se inflamează şi unghia cade. La cal, când ţesutul laminar se inflamează acesta nu mai are aceeaşi putere să mai ţină a treia falangă în poziţia iniţială, este slăbit. Inflamaţia ţesutului împiedică circulaţia sângelui prin ţesut şi determină slăbirea acestuia, desprinderea de pereţii copitei. La cal acţionează trei forţe asupra celei de-a treia falange, gravitaţia care o împinge în jos, ţesutul laminar care o ţine paralelă cu copita şi tendonul flexor digital profund care intervine de fiecare dată când animalul face un pas. Prin urmare în momentul în care ţesutul laminar slăbeşte din cauza inflamaţiei intervine forța gravitaţiei care împinge a treia falangă în jos şi tendonul respectiv care exercită o presiune ce determină rotirea celei de-a treia falange şi apariţia furburii. În cazuri grave a treia falangă străpunge copita.

În funcţie de cauză avem mai multe tipuri de furbură:

1. Furbura de suport (Support Laminitis) când animalul este nevoit să îşi susţină greutatea pe un singur picior din cauza vreunui accident suferit la celălalt picior. Caii nu pot să îşi susţină întreaga greutate în trei picioare. Picioarele anterioare preiau cea mai mare parte din greutatea animalului şi când unul este accidentat, iar animalul nu îşi pune greutatea pe el, celălalt va trebui să preia întreaga greutate determinând apariţia furburii.

2. Furbura traumatică (Traumatic Laminitis) apare când un cal este pus la lucru în mod excesiv pe un teren dur, cum ar fi asfaltul.

3. Furbura biochimică (Metabolic Laminitis) este determinată de excesul în alimentaţie, inactivitate sau exces de carbohidraţi.

4. Furbura de origine endocrină apare ca urmare a unei boli a sistemului endocrin precum boala Cushing. Clinic apare febră cu 40-41 grade Celsius, abatere, apetit redus, respiraţie accelerată, abdomen contractat, frecvenţă cardiacă mărită, mucoase congestionate, deplasare dificilă, mers nesigur, balansări laterale, membrele anterioare sunt deplasate înainte când animalul este în staţionare pentru a modifica suprafaţa de sprijin, durerea fiind pronunţată pe vârful copitei în furbură, decubit prelungit; în cazurile cu evoluţie rapidă şi gravă se poate produce moartea. Netratată, afecţiunea evoluează cu desprinderea cutiei de corn de falanga a treia care deplasându-se produce bombarea sau chiar perforarea tălpii.

Furbura are mai multe etape de dezvoltare: Faza de dezvoltare Faza acută Faza subacută Faza cronică

-Faza de dezvoltare (20 – 60 ore) începe din momentul în care calul este expus agentului cauzator. În această fază se începe procesul de separaţie a laminitei, dar încă nu este prezentă durerea.

-Faza acută (24 – 72 ore) Începe odată cu primele semne de furbură şi continuă până la 72 ore în care nu se înregistrează semne radiografice sau clinice de decădere mecanică a piciorului. Această fază se încheie brusc cu rotirea ultimei falange şi cu „scufundarea” acesteia.

-Faza subacută (72 de ore) este o perioadă de intensitate medie fără semne severe sau decădere mecanică a piciorului. Se încheie de regulă fără semne de deteriorare permanentă a ţesutului laminar.

-Faza cronică debutează în momentul în care piciorul începe să decadă mecanic. Diagnosticul se stabilește pe baza semnelor clinice; simptomatologia este suficientă în stabilirea diagnosticului chiar şi în cazul practicienilor mai puţin experimentaţi.

Tratamentul acestei boli constă în:  regim dietetic cu furaje verzi laxative bogate în vitamine, eliminarea concentratelor, menținerea animalelor cu picioarele în apă rece sau aplicarea de comprese reci pe picioare câteva ore pe zi, administrarea de antiinflamatorii de tipul aspirinei, fenilbutazonei, anihilarea durerii prin blocaj procainic al nervilor plantari, palmari, slăbirea caielelor de la potcoavă fără a se recurge la despotcovire, plimbare uşoară, dar doar în situaţia în care nu s-au instalat modificări ale copitei, asigurarea de aşternut gros şi abundent.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *