Vulcanii Noroioși – peisaj unic, fascinant și straniu totodată

Buzau, vulcanii
Foto: Steluța Boanță

Steluța Boanță, București

Dragă redacție și dragi cititori,
Anul trecut, eu cu soțul meu, împreună cu Mădălina și Ionuț (fiica și ginerele) am vizitat Vulcanii noroioși. Ne-am cazat la Casa Matei, pe care ați descris-o în revista Practic în bucătărie, lucru care m-a bucurat foarte mult, fiindcă am aflat mai multe despre ea. Mi s-a părut cam scumpă cazarea, dar pensiunea este totuși foarte solicitată. Deși o cameră costă 230 lei/noapte, nu am mai găsit loc decât sus la mansardă cu 130 lei, dar condițiile sunt super, curățenia deosebită, iar servirea cu mâncare tradițională la fel, iar în preț este inclus și micul dejun.
Dar să vă spun despre ce am văzut și m-a impresionat la Vulcanii Noroioși, o împerechere ciudată a două cuvinte ce parcă se exclud: vulcani, simbol al focului, și noroi ce evocă pământ și apă. Și, totuși, îmbinarea lor exprimă o realitate, pe cât de interesantă, pe atât de spectaculoasă. Colinele subcarpatice, domoale, înverzite, nu lasă să bănuiești ciudatul peisaj care se dezvăluie, brusc, doar după ce urci cei aproximativ 800 m. Simți că ai intrat într-un deșert ciudat. Un deșert în care doar dârele apelor de șiroaie arată că nu totul este imobil și că pe aici s-a întâmplat ceva. Dar puhoaiele au trecut, apa a dispărut înghițită de pământul avid. S-a ivit un peisaj de început de lume, un peisaj lunar.
O tresărire aproape imperceptibilă, o tremurare a unui ochi de apă. O bulboană ce se înalță și se sparge, apoi alta. Suntem în fața minunii. Întreaga suprafață pustie și albă este presărată de ochiuri de apă ce freamătă, nu împinse de vânt sau agitate de om, ci acționate de o forță internă, de ceva tainic ce vine de jos.
Ochiurile de apă ocupă craterele vulcanilor, unele situate la nivelul platoului, altele cocoțate și scobite în vârful unor adevărate conuri vulcanice. Ce erupe aici prin aceste cratere nu este, însă, foc, ci doar gaz metan. El este degajat de undeva de jos de la câteva sute de metri adâncime, de către un zăcământ petrolifer.
Gazul, eliberat de magma neagră de țiței, răzbate la suprafață prin falii și crăpături profunde și întâlnește în drum pânza de apă ce provine din ploi, din topirea zăpezii și din infiltrații. Apa este antrenată de gaze și începe și ea să urce spre suprafață înmuind straturile: lut, marnă și praf prin care trece, antrenând particulele mobile.Totodată, apa dizolvă o parte din sarea ce însoțește aceste straturi devenind sărată. Totul pornește în sus și, când este atinsă suprafața, gazele se degajă formând bule prin apa care se scurge, iar roiul se prelinge, depunându-se și, o dată cu el, sarea ce rămâne după trecerea apei.
În aceste erupții vulcanice nimic nu-i agresiv, totul decurge lent. Este doar o respirație ușoară a pământului, dar cu niște consecințe spectaculoase. Noroiul adus de apă și gaze se depune și construiește un relief. El ridică în primul rând conurile vulcanice, își supraclădește punctul de emergență, încercând să se înalțe, efort sortit eșecului când materialul de construcție este fluid. Dar micile conuri furnizează în continuare un material ce se scurge, se prelinge, se suprapune, materializând noțiunea de alunecare plastică. Și astfel, materialul adus din adânc, acoperă suprafețe cât mai mari întinzând deșertul alb.În toată această acumulare de glod există și roci, pietre nu prea mari, fragmente, ascunse la sute de metri adâncime. Apa a smuls aceste roci din matca lor aducându-le la suprafață. Ceea ce apa a depus cu trudă în lung timp, este acum scobit, distrus, îndepărtat. Peste tot vezi halucinante canioane miniaturale, dezgolite de orice fel de viață. Venirile necontenite de noroi, depuse unele peste altele, nu dau răgaz vegetației să se prindă. Sarea face ca existența plantelor să fie dificilă, doar câteva (adevărați eroi) supraviețuiesc în aceste condiții precare. Aceste plante ce iau cu asalt întinderile de nămol sărat se numesc halofile. De exemplu arbustul Nitraria schoberi vine tocmai din stepele Asiei Centrale, atingând aici limita vestică de existență. Mai este apoi o mică plantă Obione verrucifera, ce caută să lupte împotriva uscăciunii cu frunzele sale cărnoase și suculente, sau alta, Artemisia maritima, al cărei nume trădează apartenența la lumea sărată a coastelor marine.
Vulcanii noroioși de la Berca sunt o apariție unică în Europa și totodată un interesant și valoros monument al naturii din țara noastră. Ei sunt încă un exemplu al activității perpetue ce freamătă sub scoarța aparent imobilă a pământului. Vulcanii noroioși au fost remarcați pentru prima dată la noi în țară la Berca, jud. Buzău, de către francezul H. Cognand, în anul 1867, cu ocazia unor prospecțiuni petroliere. Mai târziu au fost descriși în 1883 de Grigore Cobălcescu, în 1890 de Grigore Ștefănescu și în 1965 de Mircea Peana, care a și întocmit o lucrare de sinteză deosebit de interesantă și utilă.
Vulcanii noroioși, în general, pot fi clasficați în 3 mari categorii în fucție de motivul ce a dus la apariția lor:
Vulcani noroioși datorită erupției gazelor naturale
Vulcani noroioși datorită emanației gazelor vulcanice
Vulcani noroioși de origine seismică.
La noi în țară, în subcarpații Buzăului, vulcanii noroioși se datorează emanațiilor de gaze din zonele cutate și faliate, ce aduc la suprafață noroi. În zona Berca se găsesc 3 areale cu vulcani noroioși cunoscute sub denumirea de:
Pâclele mari
Pâclele mici
Pâclele de la Beciu
Pâclele mari se află la altitudinea de 322 m și se întind pe o suprafață de 22 ha.
Pâclele mici situate la altitudinea de 341 m au suprafața de 16,5 ha.
Pâclele de la Beciu se află la o altitudine de 280 m.
Eu am fost anul trecut de două ori acolo, prima dată cu soțul, Mădălina și Ionuț, iar a doua oară să-l duc pe cel mic (cu soțul). A fost foarte încântat și mă pune să-i desenez mereu, desenează și el. Drumul de la Berca la Vulcani a fost foarte bun (cei 8 km), dar a doua oară a fost deviat traseul pe un drum de țară din cauza construirii unui pod. Indiferent de traseu vă dau un sfat: când ajungeți aproape de vulcani, o să întâlniți pe partea dreaptă un panou, pe care scrie Vulcanii noroioși 2 km, cu săgeată spre stânga. Nu opriți și nu faceți stânga, aici sunt pâclele mici și se plătește 4 lei de persoană. Mergeți înainte, veți vedea cum unii localnici au construit parcări cu plată pe dreapta, plus indicator din carton cu Vulcanii noroioși (dreapta), nu opriți nici aici, mergeți înainte, veți întâlni copii care vă ies în față cerându-vă să opriți că acolo sunt vulcanii, nu opriți, mergeți înainte până când veți vedea pe partea stângă niște bazine metalice (cred că-i o centrală de gaze, căci aici fumatul este interzis). Pe partea dreaptă vedeți o parcare imensă de la mama natură, gratuită, aici sunt Pâclele mari „fără plată“, doar că trebuie să urci un pic (sunt vreo 800 m până la Vulcani) pe jos.
Am plecat apoi să vedem barajul Siriu și lacul, un traseu foarte frumos prin munții Buzăului, am traversat Nehoiu care m-a impresionat mult cu peisajele lui, apoi la întoarcere am mers la Gura Teghi, pe lângă apa Bâsca Rozilei, am coborât și am mers pe podul mobil cu Mădălina și Ionuț până pe malul celălalt, frumos și aici, peisaje, liniște și aer curat.
Am mers până aproape de Varlaam, dar n-am ajuns, ne-a întors fiindcă drumul era cam deteriorat. Totuși anul acesta vreau să ajung până-n vârf la Penteleu.
Până atunci vă las cu bine, și m-aș bucura să aud că sfaturile mele și excursia au fost de folos altcuiva, așa cum și mie îmi folosesc și-mi sunt de ajutor sfaturile altor prietene practice și ale redacției.
Vă doresc vacanțe frumoase, călătorii fără peripeții și sănătate maximă!



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *